Victorie!
Drama Club nu a înşelat aşteptările celor care cred în ea!
O nouă victorie la Iaşi, cu spectacolul Ferma animalelor , la Simpozionul Naţional interdisciplinar, “Literatura şi celelalte arte”, organizat de Colegiul Naţional.
Suntem anunţaţi că am luat premiul cel mare, din 24 de trupe prezente din Moldova.
Sîmbătă, 28 februarie, vom juca din nou, la Festivitatea de premiere.
Drama Club MULŢUMEŞTE TUTUROR CELOR CARE AU FĂCUT POSIBILĂ ACEASTĂ PARTICIPARE: LAURIANULUI, ACTUALILOR ŞI FOŞTILOR ELEVI!
Plecări
Plecările sunt cele mai grele…Venirile sunt neaşteptate, fulminante, luminoase, venirile sunt nedurerose, ori poate, durerea lor ne încîntă. Plecările, în schimb, plecările răpun, plecările sapă în linişte. Bucăţi din suflet cad, cu fiece plecare.
Plecînd, apunem cîte puţin, renunţăm cîte puţin, ne împuţinăm de-a binelea în faptul serii, umbrele se întretaie, încît nu mai ştim bine dacă plecarea e mai dureroasă, ori umbra ce rămîne.
Oricum, umbra stă să umple GOLUL, vidul interior care ne locuieşte. Umpluţi astfel, cu vidul nostru, mai rămînem în picioare un timp…
…încă un timp…
incă puţin…
apoi e gata.
Divele
Marcată sunt de aceeași melodie, uneori luni de zile… De pildă… SLEEPING SUN. Mă fascinesază vocea Tarjei Turunen, fosta vocalistă de la Nightwish…
Așa cum mă fascinează Felicia Filip, mai cu seamă cînd cîntă cu Cristi Minculescu…
O tristețe incontrolabilă…
Susţinere Drama Club
Prietena noastră, ziarista Carmen Moraru, este alături de noi în demersul de susţinere a actorilor de la Drama Club. ÎI MULŢUMIM!
“…ideea cu “leul pentru cultura” e una care ar trebui sa functioneze. Problemele mari au, de obicei, solutii simple. Nu va da nimeni bani grei, pentru ca pe la noi a fost calicie de cand lumea, iar acum e si mai si. Dar un “leu” teoretic e usor de dat si poate insemna ceva daca se aduna de la multi. Daca 1% din fostii elevi ai Laurian-ului v-ar ajuta, cred ca nu ati mai avea dureri de cap. Solidaritatea e mai importanta decat averea, cei ce au asa ceva fiind si zgarciti, prin definitie. Eu am organizat in anii din urma numeroase actiuni culturale cu impact maxim si cu finantari minime, aplicand textul de la reclama telefonica: “connecting people”. Mai exact, cautand oamenii potriviti, adunandu-i laolalta, facandu-i sa creada ca lucrul pe care il fac chiar merita… Iar ideea pe care ati lansat-o e, cumva, pe acelasi calapod…”
Carmen Moraru
Inimi de Iulieni
Doi dintre foştii mei elevi şi-au oferit sprijinul pentru Drama Club, doi Iulieni cu inimile cît Laurianul…
Unul este economist la Bruxelles, Iulian Şuhanea.
Îl iubim şi-i dorim cît mai mult succes lui, Oliviei şi celor două minunate finuţe ale noastre, Andreuţa şi Eliza…
Celălalt este student şi informatician de succes la Bucureşti! Iulian Hostiuc, fost dramist de mare clasă.
Amîndoi mă vor certa pentru că i-am pus acum pe blog, dar trebuie să se ştie că inimi mai există!
Aşadar, lor le mulţumesc, în numele trupei Drama Club şi le mulţumesc şi colegilor şi elevilor care au luat în serios acţiunea “Un leu pentru Drama Club, un leu pentru CULTURĂ!
A te stinge cu demnitate
De la animale ar trebui să învăţăm totdeauna… Deşi preferăm să le dăm cîte un picior, să ne plîngem cîtă mizerie fac, să ne numărăm banii cînd le luăm mîncare…
Animalele nu ştiu că vor muri, dar au, în schimb, o presimţire a morţii. Cînd ea se apropie, ele se comportă ciudat. Ce le plăcuse, nu le mai place, reacţiile lor sunt schimbate, se adăpostesc lîngă noi, se ghemuiesc în noi, ne imploră cu privirea, poate , poate vom pricepe totuşi…
Grăbiţi cum suntem, le ignorăm deseori. Animăluţele noastre însă ştiu a ierta. Asta ştiu ele cel mai bine. Să iubească şi să ierte, iubindu-ne.
Golul lăsat în noi de Jar nu s-a putut nicicum rezolva. Nu-i mai simţim prezenţa prin casă, dar ne gîndim la el deseori. Îndată se împlineşte un an. Jar nu mai e.
Acum, cu suava lui bătrîneţe nici tatăl lui Jar, Ajax, nu e mai bine.
Am ţinut azi să-l văd pe Ajax… Ni se spusese că e bolnav… I-am întins, ca de obicei, păpica bună pe care mereu i-o aducem. Foame nu-i era, dar nu m-a refuzat. A făcut, aşa cum şi Jar o făcea de multe ori: mi-a făcut pe plac! A luat cîteva înghiţituri, apoi s-a uitat în ALTĂ PARTE. Acest gen de privire, îmi amintesc bine, da, l-am văzut la Mămuţa, după atacul care a răpus-o, l-am vazut la mama, înainte de a se stinge, l-am văzut şi la Jar… E o privire ANUME.
Vorbim degeaba de balada “Mioriţa”, de “Mai am un singur dor” al lui Eminescu: degeaba e totul, dacă nu putem privi şi înţelege, OCHII unui muribund. Nu ştiu dacă “împăcare” e cuvîntul. AŞ PREFERA SĂ-I SPUN DEMNITATE.
Am văzut asta şi la cîinele pe care eu l-am numit “Marele Orb”… un fel maiestuos de a muri. Aşteptarea morţii devine o chestiune personală. Nu lacrimi vor cei care mor. Ele nu-i pot nicicum ajuta. De fapt, nu vor nimic. Vor să plece cu fruntea sus. Unii vor să plece mai repede. Altora le este egal. Noi, oamenii, mai avem, mai putem avea credinţa, care să ne pervertească de la adîncul sentiment al morţii… Ele, animalele, nu au nimic. Nimic altceva decît DEMNITATEA LOR. Şi e suficient!
Zidul
Ca să EXISTE, Drama Club are nevoie, pe lângă talent şi sacrificiu, de BANI!!! BANI pentru decoruri, pentru costume, pentru coregrafi, pentru regie, pentru deplasări la festivaluri, pentru drumuri, cazări …bani pentru închiriat sălile de spectacol…mereu bani!
E exasperant să cauţi mereu finanţare pentru un proiect. E exasperant când ţi se ridică din umeri… Între noi şi voi se ridică, de multe ori un zid… de netrecut pentru că nu sunt bani!
Aşa că m-am gândit să vă solicit să COTIZAŢI PENTRU DRAMA CLUB!!
DRAMA CLUB REPREZINTĂ LICEUL CU PROFESIONALISM, ORI DE CÂTE ORI E POSIBIL!
DRAMA CLUB A ADUS PREMII DIN CELE MAI IMPORTANTE!
DRAMA CLUB – O ŞCOALĂ CARE MERITĂ SĂ EXISTE!
Pentru deplasarea de pe 27 februarie, avem nevoie de urgentă de bani! Scrieţi-mi pe adresa mea de mail (agachiel@yahoo.com) pentru a vă da detalii despre modul în care ne puteţi dona cât de puţin! Orice sponsorizare e binevenită!
Cîndva s-a construit Ateneul Român prin subvenţie publică! “Daţi UN LEUpentru Ateneu!”
Donaţi un leu pentru Drama Club! Învestiţi în CULTURĂ! satisfacţia e uriaşă!
Deveniţi fani Drama!
Madam Isoscel…
Ştiu că o să-mi ridic în cap nenumăraţi admiratori ai filmului Liceenii, din tinereţea noastră comunistă (1986, regia Nicolae Corjos), dar mie nu-mi place nici filmul (timid şi penibil, în marea lui parte), nici tipologia personajelor. De fapt, singurul aspect care-mi place e melodia de fundal, Ani de liceu, cîntată de, acum, uitata Stela Enache şi de diafanul Florin Bogardo.
Poate cea mai puternică personalitate pusă în scena filmului e celebra “tovarăşă” de mate, poreclită “Isoscel”.
Interpretarea exagerat simpatică a Tamarei Buciuceanu aduce în atenţia cui doreşte asta un model de profesor pe care eu, cel puţin, îl detest dintotdeauna. Profesorul “sever”, limitat, dar, vezi Doamne, cu “scăpări” de umanitate…
Tovarăşa de mate reprezintă o imagine pe care Partidul o dorea şi, vai, chiar a devenit, EMBLEMATICĂ. Severă, dar simpatică, înţelegătoare ca o mamă (??), peste ea nu se poate, totuşi, trece!
Imaginea aceasta şi-a făcut loc în conştiinţa tuturor şi, odată cu ea, o epocă bazată pe autoritarism şi ierarhii, în loc să fie o căutare a omenescului din om; o epocă în care elevul era (şi mai este, din păcate!) considerat un cobai, nu un partener de dialog, o epocă în care accentul se punea exclusiv pe reuşită şi nu, cum ar trebui, pe formarea unei reciprocităţi (şi profesorii au de învăţat de la elevi, dacă nu admitem asta, totul e pierdut!), o epocă a stigmatelor (“eşti prost!”, “analfabet”, “impertinent”…), şi nu una a adaptărilor la nivelul aspiraţiilor elevului, cum cred că ar trebui să fie…
Genul acesta de profesor mie mi se pare bun DOAR pentru film şi, drept “studiu de caz”, pentru studenţi…
Fantoma de la Operă
Sigur, din cînd în cînd mi se face dor de “Fantoma de la Operă”…
Filmul lui Joel Schumacher a fost o încercare pentru tinerii mei prieteni, iubitori de teatru… iar muzica lui Andrew Lloyd Webber , o încîntare…
Filmul distruge scenariul din categoria “horror”… e povestea romantică a unei iubiri imposibile…
El este cel care suferă, desfigurat fiind, din naştere… Ea este vocea lui, creaţia lui.
El este geniul, ea este Zeiţa. Astfel ia naştere MUZICA NOPŢII…
El e rău, mi-au spus tinerii mei prieteni, dar rea e, uneori, IUBIREA, e egoistă şi exclusivistă. Depinde de fiecare cîtă cantitate de RĂU suportă.
Sau, într-o excelentă şi dinamică interpretare rock…
Muzica zeilor
Se spune că odinioară, în timpurile mitice, artiştii cîntau doar pentru zei… Apoi cumva, cineva a greşit şi zeilor nu le-a mai plăcut de ei, alungaţi au fost pentru vecie.
De atunci ARTIŞTII ADEVĂRAŢI cîntă într-una, dornici să fie auziţi şi iubiţi din nou de către zei… Unii pictează, alţii compun, alţii inima şi-o dau Frumosului…
Vocea Angelei Gheorghiu care cîntă sfîşietoarea arie a Doamnei Butterfly, eterna victimă a iubirii, a ajuns cu siguranţă în locaşul splendorii divine!
(imagine din filmul SOLARIS de Andrei Tarkovsky)
Patul lui Procust
Mă gîndesc deseori la peisajul dezolant din Călăuza lui Andrei Tarkovsky, la faptul că spectaculosul acolo rezultă tocmai din AŞTEPTAREA SPECTACULOSULUI.
Practic, în Călăuza nu se întîmplă nimic. Trei oameni, un scriitor, un scientist şi un mistic încearcă să pătrundă, şi reuşesc asta, într-o “Zonă” despre care se spune că e fantastică, ea întruchipînd nu numai incomprehensibilul, ci şi totala lipsă de control din partea umanului…
Acolo ei ajung într-o casă dărăpănată ca tot restul “Zonei”, un spaţiu banal, dar straniu, despre care se spune că îndeplineşte dorinţele… Asta e , pe scurt şi destul de grosier spusă “istoria”, epica filmului…
Camera de acolo însă e un pat al lui Procust… Practic, e o ANTICAMERĂ, căci nimeni nu îndrăzneşte să treacă de Prag. Ea trezeşte resentimente, împacă nişte contrarii, cheamă la supunere, la reflecţie, umanizează şi înspăimîntă totodată… Cei trei traversează, fiecare, stări contradictorii, de la revelaţie la violenţă. Pragul dintre “dorinţa sacră şi sinceră” şi lumea lor e mult prea greu de trecut.
Şi telefonul tot sună… Vocea de la capătul celălalt, dacă e o voce, atunci e una banală, ca şi tot restul. Rămîne ca fiecare să descopere Mesajul. Şi fiecare încearcă să transpună pre limba lui, Mesajul, dar Mesagerul nu se lasă aşa de simplu descoperit…
Astfel vara s-a dus,
Fără să lase pe mormântul ei vreo urmă
Soarele încălzeşte încă,
Dar nu e de-ajuns…
Tot adevărul ar fi putut veni
Ca un puf în formă de stea
Strâns în palma mea
Dar nu e de-ajuns…
Nici binele nici răul în zadar nu s-au scurs
Lumea s-a luminat de sărbătoare
Dar nu e de-ajuns…
Viaţa s-a pliat mereu
Atentă, făcându-mă să râd,
Am fost un om norocos
Dar nu e de-ajuns…
Nicio frunză nu s-a uscat,
Niciun os nu s-a rupt,
Ziua, ca un cristal, a spălat totul
Dar nu e de ajuns…” (multumesc, Andra, pentru traducere!)
La urma urmei, nici nu mai contează a cui e vocea, nici de ce telefonul sună în camera goală, nici măcar mesajul nu mai contează, nici Mesagerul ce faţă are…
Căci fiecare stă cuminte în patul procustian, doar în treacăt, un ochi atent ar sesiza, dar, aşa, foarte subtil, că fiecăruia dintre cei trei îi lipsesc ba cîteva degete de la picioare, ba un pic de frunte, ba un cot sau o fărîmă de umăr… “Numai că asta nu e de ajuns!”
Prin cele articole
Prima zi de vacanţă m-a făcut să mai lucrez la blogul Drama Club. Apoi am răsfoit presa şi am gasit în Monitorul de Botoşani de vineri, 30 ian, la pagina de învăţămînt, un frumos articol (Proiect cultural demarat de către elevii botosăneni) despre proiectul nostru, “Cultura la-ndemînă”, scris de către domnişoara Carmen Moraru, căreia îi mulţumim!
Apoi am răsfoit prin filele blogurilor şi am citit cu mare plăcere articolul Ştefanei Sava, din Canada. E vorba despre un tip cu totul cumplit de boală, numit ‘locked-in syndrom’, o boală în urma căreia cel atins de ea, deşi înţelege totul, rămîne paralizat , neputînd să comunice decît prin clipitul ochilor, uneori, al unui singur ochi…Terifiant!
Dumi a preluat tema mea cu “mitologicale” şi a scris o savuroasă pagină despre scorpii…cît despre Andra, ea e în vacanţă şi s-a apucat iar de citit… aşa că lasă pe seama altora grija blogului.
Eu am început a cugeta la Călăuza lui Tarkovsky şi cred că voi continua…
Pînă una alta, vă propun o melodie a uimitorului Goran Bregovic, de care mi s-a făcut foarte dor, şi la care mă gîndesc cînd privesc imaginile din Călăuza : e celebra melodie din filmul “Arizona Dream” al lui Emir Kusturica, “In the Dead Car“… În maşina moartă noi suntem vii…
Imagine din filmul Călăuza, de Andrei Tarkovsky.
Visul
Cîndva, în Iaşii studenţiei, pe Lăpuşneanu, era un cinematograf (mai este încă, dar dezafectat) unde cenzura comunistă nu se făcea prea mult simţită… Acolo, de multe ori, urmăream filme care ne-au marcat definitiv…
Unul dintre ele este CĂLĂUZA (Stalker, 1979) lui Tarkovsky… Încă mai cred că e printre primele 3 filme pe care mi-ar plăcea să le iau cu mine, ştiţi voi, pe o insulă pustie…
E un film nu artistic, ci, DE ARTĂ! De aceea e greu de văzut şi de suportat de oricine… Dar nu oricine citeşte acest blog, aşa că…
Pentru fiecare secvenţă din film se pot scrie pagini…
Filmul e despre o CĂLĂTORIE INIŢIATICĂ într-o ZONĂ aparent obişnuită, dar, totuşi, diferită… O călătorie într-o ZONĂ periculoasă se transformă într-un itinerariu despre CONDIŢIA UMANĂ.
Vizionînd, din nou, secvenţa VISULUI, mi-am amintit de Anubis… Cîinele negru e o prezenţă stranie, mitică şi, deopotrivă, fantastică, în film.
El îl însoţeşte pe CĂLĂUZITOR, fiind o manifestare a Sacrului într-o lume care-şi pierduse dimensiunea sacră.
Revenind la secvenţa VISULUI…
<Şi a fost atunci un cutremur mare şi soarele se făcu negru ca o pânză de sac făcută din păr, iar luna se făcu de sânge şi stele din cer căzură pe pământ ca smochinele verzi când sunt scuturate de vânturi puternice. Şi cerul se-mpărţi ca un pergament restrâns. Şi fiece munte sau insulă mutate au fost din locul lor. Şi regii lumii şi toţi cei de seamă şi cei bogaţi şi cei puternici şi toţi cei care liberi erau, s-au ascuns în peşteri şi printre pietrele munţilor şi au spus acestora: „ Cădeţi peste noi şi ascundeţi-ne de prezenţa Lui cel ce stă pe tron şi de mânia Mielului, căci ziua furiei Sale a venit şi cine ar putea să ţină piept acesteia?”> (Mulţumesc Andrei pentru traducere!)
Visul este reprezentarea placentei acvatice a unei LUMI fragmentate, o lume familiară, pusă parcă sub lupa unui Savant…
VISUL este Filmul unei Vieţi, cu sedimentele ei, nu totdeauna plăcute, cu temerile ei, cu partea aceea de Impalpabil şi de Ininteligibil, amăgitor numită DESTIN.
Visul este şi revelaţie apocaliptică ce, în frumoasa şi muzicala limbă rusă, pare un poem al nesfîrşirii Slavei Divine.
Comentarii recente