Gînduri

Ştefana Sava spune:

Singura certitudine pe care o avem este Trecerea, fie ca e trecerea noastra prin lume, ori cea a timpului. Moartea, certitudine absoluta, cea care pune capat trecerii noastre efemere, ne si salveaza , oferindu-ne intrarea in vesnicie. Ma intreb ce e mai dramatic, faptul ca sintem pasageri, ca traversam timpul ca o naluca, ori ca timpul se scurge pe linga noi casapit in clipe, ore, zile, fara sa ne bage in seama… Caci fara sa stim cum, nici cind, ne transformam din prunci in copii, din fetite in femei, din baietei in barbati. Ne e din ce in ce mai greu sa ne regasim in fotografiile vechi ori sa ne recunoastem in imaginea din oglinda. Si ne e greu sa credem ca am fost odata atit de inocenti, incit sa credem in Mos Craciun ori in povestile cu Fat-Frumos.

Si totusi, ciob de nemurire in trecerea vremii, fetita care am fost nu s-a inselat, visul ei cu print n-a fost doar naluca.”

Dumitru Agachi are un comment pertinent:
“Eu cred şi acum în Moş Crăciun, nu asa ca in copilarie, ca intr-o fiinta, un om bun capabil sa nu uite pe nimeni si sa se ofere oricaruia, menestrel sau paj sau printzesa sau eu sau tu, fetitza ce ai fost si inca de atunci stiam ca nu va muri niciodata. Stiam ca oamenii se trec in ceva care nu se mai misca, asezati in casa mare de nunta si de priveghi, am vazut si eu cranii in cimitirul satului, nu pot spune, ca si Cioran, ca am jucat fotbal cu ele, un aer de sfintzenie plutea, chiar in gesturile groparului… Daca cineva mi-ar fi spus despre Fat-Frumos, as fi zimbit superior si educat si as fi raspuns, “sunt in basme, nu exista in realitate”, dar despre Mos Craciun as fi afirmat ca prin asta e el altfel, ca nu moare niciodata… E adevarat, acum nu mai cred in el ca intr-o fiintza pe care am atins-o doar de vreo 2 ori, se petrece trecerea asta de credintza pe nesimtzite, dar cred cu tarie in Mosul ca intr-o prezentza. Trecerea, ei, cu ea e un pic mai special, inca mai am veritabile atacuri de panica, chiar si la trecerile pe care le exersam zilnic sau in momentele karmice… Apoi ma cuprinde o liniste si ma trezesc spunind, “ce-ar fi daca as pleca la Iasi…”, asa s-a intimplat prin mai-iunie in 2005.
Va imbratisam cu drag, Andra Andreea si eu, va dorim sanatate la toti, il astept pe Mihai cu poezii, poate isi propune un volum in “trecerea” prin 2009, in fond prin sistemul nostru cartezian de conventii…”

Andra Agachi face un bilanţ…

Eu tac…

E bine oricum ar fi. Un gol imens e in mine azi, dar o să treacă.
La mulţi ani tuturor!

Din cenuşa…

Din cenuşa anilor ce-au fost se naşte încă unul… Va fi greu, ni se spune, nu e nimic nou. Şi totuşi, cît am dori să fie bine, să ne asemănăm vulturilor care zboară pe lîngă scutecele îngerilor, măcar o secundă, acea secunda despre care ni se tot repetă că ar fi în plus…

Oricum, eu vă doresc, tuturor vizitatorilor acestui blog, ani buni şi fie ca secunda aceea să conteze!

Andrei (II)

Andrei a primit scrisorile şi darurile voastre… A fost cel mai fericit Crăciun al lui… Mama lui se simte mai bine, psihic e mai bine şi, de aceea, e totul mai bine. Am simţit din nou extraordinara forţă pe care o poate crea solidaritatea.

(Andrei şi mama lui, Eugenia)

Pentru asta le mulţumesc tuturor, lui Iulian şi Oliviei Şuhanea, pentru banii trimişi, lui Victor Pascariu, Tanei şi lui Nelu Onofrei; elevilor mei, Alexandrei Onofrei – pentru iniţiativă, Anei Maria, de departe, Ionelei Cuciureanu. Darurile şi scrisorile voastre au făcut ca un copil, care încă mai crede în minunile Crăciunului, să fie zîmbitor şi împăcat.

Memoria fulgului de nea

În frumuseţea lui, fulgul de nea îşi imaginează lumile albastre ale Zăpezilor Veşnice. De acolo de sus, de unde vine el, viaţa e cădere usoară spre pămînt, apoi scurgere în pămînt. Viaţa lui e splendoare de o clipă, aşa cum aşezat stă pe frunze şi pe crengi. E ardere dacă i se intîmplă să se aşeze pe un obraz roşior de copil, e vînt dacă se desprinde şi se perindă printre ţiglele acoperişurilor. Fulgul de nea are o viaţă în care nu învaţă decît un singur lucru: cum să uite că trebuie să moară. Şi reuşeşte! Memoria lui actualizează numai Lumile Albastre.

Aşa e şi cu ARTA. Oferă FRUMUSEŢE DE O CLIPĂ. Dar cîtă splendoare!

Inspirată dintr-un post al lui Dumitru…

Icebergul

Nu de mult am învăţat un joc… Se cheamă ICEBERGUL:

Pe o coală de tip planşă, un grup se adună cît poate de tare. E un iceberg. Cineva (viaţa, vîntul, fatalitatea) tot rupe din margini… Grupul trebuie să găsească mijloace de a se strînge tot mai mult, să nu cadă în apă: icebergul se topeste…

La final, jucătorii realizează că, stînd într-un picior, stînd strîns îmbrăţişaţi, au reuşit să rămînă cu toţii, indiferent de mărimea, de greutatea lor, au reuşit deci să rămînă pe o incredibil de mica bucata de hîrtie… Aşa e jocul. Coeziunea grupului a învins.

La toate astea mă gîndeam aseară, cînd am primit, ca în fiecare an, colindatorii mei, din Laurian…

De ani mulţi familia mea e acasă, de Craciun, pentru ei…

Ştiu că sunt tare bucuroşi să-i primim… ştiu asta de cînd eram şi noi elevi şi mergeam să-i colindăm pe profesorii noştri. Cel mai frumos era la dl Tatarcan şi la dna dirigintă Boiarschi, dar şi la dna Floareş…

Simt că, uşor, icebergul se topeşte, dar uşor de tot…

Şi mă gîndeam…

Dar dacă soluţia e să ne strîngem unii în alţii, SĂ REZISTĂM??

Laurianul ne ţine strînşi.

Absolvenţii se alătură şi ei.

Au crescut, dar tot acasă e mai bine!

Icebergul se va topi, finalmente, dar mai greu…tare greu îi va fi să se topească! Pentru că ne e greu tuturor să ne desprindem…

Şi, la urma urmei, ne mîndrim cu asta!

Craciun fericit tuturor elevilor şi foştilor mei elevi!

Oriunde v-aţi afla, NU LĂSAŢI ICEBERGUL SĂ SE TOPEASCĂ!!!

De va veni…

E seara de Crăciun, mă gîndesc la toţi prietenii noştri, mai cu seamă la cei de departe…

Aşadar, vă urez tuturor un Crăciun fericit, vouă, celor de departe, Oliviei, lui Iulian, Andreuţei, Elizei, Ştefanei, lui Mihai, dar şi celor de mai aproape, Smarandei, lui Sorin, tuturor, vă doresc să nu lăsaţi nimic rău să vi se-ntîmple…

Magazinul de vise

De cîte ori se încheie un an, un anumit tip de tristeţe mă cuprinde. Anul acesta însă, tristeţea mă bîntuie mai mult… E primul Crăciun fară MAMA, e primul fără Jar… Acum mama nu mă mai întreabă ce e de cumpărat, acum Jar nu ne mai chinuie cu lătratul lui, cînd vin colindatorii, nici n-o să se mai ascundă după fotolii, cînd se va declanşa artileria de Anul Nou, care-i făcea sa tremure blăniţa lui frumoasă.

E primul Crăciun fără mari actori, fără Pitiş, fără Ştefan Iordache, de care mi-e cumplit de dor…

Şi mă gîndeam, trăim într-un magazin, cum spune cîntecul, de vise. Uneori lăsăm uşile date de perete, alteori ne lăsăm furaţi, puşti din cartier vin şi dosesc cîte o acadea; alteori stăm ore în şir la galantar, în aşteptarea a nici noi nu mai ştim ce. Apoi, într-o zi, ne vine, uite-aşa, să închidem oblonul şi să ne cuibărim în spatele tejghelei, într-un fotoliu cu ţesătura roasă… sperînd că a doua zi poate vom avea mai mult spor, mai mare chef, cine poate şti?

Din Laurian…

Alex  Sîrbu a elaborat felicitarea de anul acesta… V-o transmit şi vouă, din toată inima!!

Alexandru o intitulează “pentru posteritate”!!! Au simţul istoriei şi al umorului, tinerii aceştia!

Proiecte

Vorbeam, nu demult, cu un coleg despre proiecte…

De fapt, ce înseamnă “proiecte”… După mine, PROIECTE nu înseamnă neapărat să storci nişte bani de undeva, nici să dai o fuga în Franţa pe banii cuiva… PROIECT ÎNSEAMNĂ CEVA CE TU POŢI FACE PENTRU COPII, pentru ca ei să înţeleagă că au un merit în tot iureşul acesta…

Pentru mine, dar, cu siguranţă, cei de la Minister n-or sa mă consulte niciodata pe mine, proiectul nu are sens decît dacă “produsul final” e palpabil, în sensul unui tip de progres. Bun, te duci în Franţa sau unde te duci, dar cînd revii, SCHIMBĂ CEVA!! Proiectul nu e, în viziunea mea, o hîrţogăraie nesfîrşită, ci eficienţă şi splendoare…

Un proiect al liceului , preluat de mine şi continuat se numeşte DRAMA CLUB.

Alte proiecte ale mele se numesc “Sarmis”, “ATLNEWS”, “Salvaţi limba română!”, iar acum, recent, Proiectul “Cultura la-ndemînă”.

După cum se vede, proiectele mele încep, de-andoaselea, cu “produsul final”, ard etapele, pentru că, în fond, PROIECTAREA se produce la mine în cap, apoi se transmite lor, copiilor, apoi trecem la execuţie…

Proiectul “Cultura la-ndemînă” are, deocamdată, trei etape. Nu vreau să plictisesc pe nimeni acum cu descrierea lor… Doar cîteva concluzii, acum , cînd am ajuns la etapa a doua…

“Vernisajul” pe care l-am făcut ieri, fără presă, fără discursuri sforăitoare, fără nici un fel de tamtam, dezvăluie o minunată abordare de către elevii mei a actului cultural.

Exponatele, să le zic aşa, sunt fotografii făcute de ei, aici, la Botoşani, unde, ca pretutindeni în ţară, bunul gust moare şi prostul gust se întinde ca o molimă. Le-am cerut lor să mai salveze cîteceva, măcar la nivel imagistic.

Le-am recomandat nişte locuri încă frumoase. Ei au avut sarcina sa facă fotografii, PE CÎT POSIBIL, ARTISTICE. Au citit titlurile pe care le am indicat, apoi au suprapus citatele care le-au plăcut… A fost greu pentru că a trebuit ca ei să găsească citatul potrivit. Pentru asta… au citit. Punct marcat!

Au printat planşele. Cu ele, Laurianul nou, la primul etaj, PARE MAI VESEL…

Intr-o fază ulterioară, o să ilustrăm revista Sarmis de anul acesta cu aceste produse.

La mulţia ani, Laurian!

Suntem aici, pentru tine şi lîngă tine!

Nou blog

Ne-am tot codit noi, apoi, văzînd  că se adună materialele, am hotărît să construim un blog DRAMA CLUB, de unde puteţi avea linkuri către tot ce Alex, Andra şi cu mine am tot scris despre Drama.

Cine ştie… Poate că acum, în Spiritul Crăciunului, cîrcotaşii vor suferi o transformare interioară şi vor veni să ne asculte… şi să ne vadă…

http://lauriandramaclub.wordpress.com/