Bolnavul corp…

Grand Corps Malade…

Oricare dintre noi este , la un moment dat, MARELE CORP BOLNAV… Boala nu alege… E o fatalitate, doar arată cu degetul şi spune: TU! şi TU, desigur, trebuie să I te supui…  Fiziceşte, desigur, te supui, ori incerci asta…

Dar dacă e o boală sufletească?

Aici e problema.

Iată la ce gînduri predispun cuvintele unui om, pre numele lui de scenă GRAND CORPS MALADE… Versurile le-a tradus aproximativ Andra… Textul şi autorul sunt la mare căutare acum în Franţa…

ENJOY!

Călătorii cu trenul

Cred că poveştile de dragoste sunt ca şi călătoriile cu trenul,

Şi când îi văd pe toţi aceşti călători, uneori, aş vrea să fiu si eu unul,

De ce crezi că atâţia oameni aşteaptă pe peronul gării

De ce crezi tu că lumea se teme atât să nu întârzie

Încetezi să numeri peisajele de la fereastră,

Te simţi bine, fericit, nu observi cum trece clipa,

Eşti atât de bine încât ai dori să-l săruţi până şi pe controlor.

Dar magia nu durează decât un timp şi povestea ta …

Îţi spui ca tu nu eşti vinovat de nimic şi că este doar vina ei

Uruitul roţilor de tren te înnebuneşte şi fiecare viraj te face să vomiţi

Trebuie să te ridici şi să mergi mai departe ca să-ţi dezmorţeşti sufletul

Şi trenul încetineşte şi deja este finalul poveştii tale

Şi-n plus eşti un cretin căci prietenii tăi au rămas la cealaltă gară,

Spui la revedere celei pe care o vei numi de aici-nainte „ex-a”

În agenda ei, la numele tău, ea va trece un gol.

Chiar e adevărat că poveştile de dragoste sunt ca şi călătoriile cu trenul,

Şi când îi văd pe toţi aceşti călători, uneori, aş vrea să fiu şi eu unul,

De ce crezi că atât de mulţi oameni aşteaptă pe peronul gării,

De ce crezi tu că lumea se teme atât să nu întârzie.

Pentru mulţi viaţa se rezumă la a încerca să urci în tren,

Să cunoşti ce este dragostea şi să te descoperi plin de entiziasm

Pentru mulţi obiectivul este de a ajunge la timp,

De a le reuşi călătoria şi de a avea acces la fericire.

E uşor să iei un tren, dar trebuie să-l iei pe cel bun,

Eu am urcat în unul sau două, dar nu era vagonul bun,

Căci trenurile sunt capricioase, iar unele sunt inaccesibile,

Şi nu cred că e posibil întotdeauna cu trenul de mare viteză.

Există unii pentru care trenurile sunt mereu în grevă,

Iar poveştile lor de dragoste nu există decât în vise,

Există cei care se grăbesc la primul tren fără a avea grijă.

Dar din fericire coboară la staţia următoare,

Există cele care se tem să urce fiindcă sunt prea emotive,

Pentru ele este prea riscant să se agaţe de locomotive,

Există aventurieri care urcă din tren în tren,

Şi care de îndată ce o poveste s-a terminat atacă o altă pagină.

Eu, după singura mea călătorie am suferit timp de luni de zile,

Ne-am despărţit de comun acord, dar ea a fost mai „de acord” decât mine,

De atunci o duc cu mine mai departe (povestea) pe perone şi privesc trenurile la plecare,

Sunt porţi care se deschid, dar în gară mă simt diferit.

S-ar părea că aceste călătorii cu trenul se termină rău în general,

Dacă este şi cazul tău apropie-te şi ascultă morala.

Căci un lucru e sigur, va exista mereu un punct final,

Acum că te-am prevenit, data viitoare vei lua autobuzul.

… O istorie posibilă…

Mecanisme…

Straniul e peste tot în jurul nostru… mă gîndeam, eram la Bruxelles, astă vară, în faţa unui tablou de Magritte… Îl priveam şi nu încetam să mă mai minunez de cîtă singurătate degajă oricare dintre tablourile lui… Straniul face parte din noi, noi suntem înşăşi esenţa straniului… Stranie e existenţa aceasta, cu toate clişeele ei..

Stranii ne sunt sentimentele, gîndurile, gesturile, în fapt, straniul este … acea stare de care ne e cel mai mult frica. Nu violenţa morţii, ci straniul existenţei… acela e cel mai greu de suportat…

Dar poate că e doar o stare de noiembrie… Şi, cum toţi suntem melancolici în noiembrie… Şi Andra şi Dumi, Ştefana şi Mihai sunt în top, Gigi, de asemeni, şi nici Liviu nu se simte prea bine…

Noiembrie cu gust sălciu

Acum nu cred că Noiembrie e tot ce ne mai puteam noi dori… Dar e bine şi aşa, mi-am zis şi am trecut mai departe… Ceaţa toamnei se adunase toată pe vale, vălătucii acopereau uriaşa sferă în care vocile noastre amestecate se ciocneau… Nu cred că asta e tot ce ne puteam dori, mi-am spus şi mi-am strîns gulerul hainei în jurul gîtului… Afară, în copacii ce străjuiesc mormîntul mamei se adunaseră sute, mii de ciori… Învăluite în ceaţă, croncăneau aiuritor şi se certau pe felia lor de cer… Ca la un semn s-au ridicat, au făcut cîteva rotocoale şi au dispărut toate… De parcă n-ar fi fost, de parcă n-ar exista… au rămas crucile cuminţi.

Cîinii, Păzitori ai Pragului, au dat să apară de după cavouri… Îi speriaseră şi pe ei ciorile, acum nu se mai temeau… Cei mici au reînceput joaca, uşor zgribuliţi, printre coroanele cu flori de plastic… Au prins a  roade florile tîmpe, atît de sinistre în alcătuirea lor…

Himerice, coroanele copacilor stau dezvelite. Nu, nu e o idee bună acest noiembrie, îmi spun, oasele mă dor şi parcă nici ritmul nu mai e acelaşi.

Sunt 2 grade afară, îşi spuse, închise plictisit geamul… Aproape nu mai vorbea… Ziua începe iar.  Aceleaşi mişcări, dimineaţa, cînd trebuie să faci aceleaşi lucruri… de o viaţă. O priveşte… ea îi zimbeşte de departe, de prea departe. “Ce ai să faci azi?” – îl întrebă şi, deja în vocea ei se citeşte un infim reproş. “Lucruri” îi răspunse, tot felul… Desigur, minţea. Lucrurile pe care le făcea nu mai puteau seduce pe nimeni. Pe el în nici un caz.

Sigur, altădată mergea la serviciu. Sacadat, în fiecare dimineaţă. Fumase mult, tusea îl supăra dimineaţa. Apoi se lăsase. Încă tuşea după 20 de ani de cînd se lăsase. Vicii prea mari nu avusese. Un pic iubise, puţin băuse, şi mai puţin călătorise. Călătoriile nu-i plăceau… Îi dădeau o teribilă stare de disconfort. De cîte ori plecase undeva, de atîtea ori făcuse mare caz de asta. Pînă cînd ea, plictisită, renunţase a-l mai întreba de călătorii. Concediile erau un calvar. Ai fi zis că se pregătea întregul an pentru nervii din concediu. Cu toate astea, cel mai mult îi plăcea să evoce… drumuri, sentimente, senzaţii…

Şi pentru el noiembrie nu mai e chiar o plăcere. Se uită, la ore fixe, asemeni unui mecanism bine uns, la televizor. Cîte un meci îl scoate din amorţeală. Apoi recade. Aţipeşte uşor. Nu, noiembrie nu e o idee bună…

Ceaţa se intinde acum cu totul. Respiraţia mi se opreşte aproape. Ciorile au lăsat pămîntul alb… parcă a plouat cu ciment. Mirosul de fum de la focul aprins de îngrijitori mai aminteşte de trupurile frunzelor moarte… Zac acum, prin zariştea cu gust de ciment, în noiembrie…

(va urma, poate… oricum, provocarea a venit de la postul Stefanei!!)

Măşti

De cîte ori îi văd pe cei de la Drama Club în spectacolele lor nu încetez a mă minuna cît de expresivi sunt, nu unul, nu doi, ci toţi, laolată…

Măştile lor sunt construite cu sufletul către spectator… Dorinţa lor este să exprime totul, joacă, de fiecare dată, ca şi cum ar fi primul lor spectacol…

Ca şi cum viaţa lor toată ar sta agăţată de spectacolul acela…

Ca şi cum, în fiecare spectator li se pare că există unul dintre profesorii lor…

Ce amar se simt şi ce mult şi-ar dori dramiştii să fie mai mulţi profesori în sală, să fie mai mulţi părinţi în sală… se pare că, uneori, nimeni nu-i ia in seamă… Doar se pare…

Uneori, cînd vin în Cancelaria liceului ca să mai depună o Diplomă de la un premiu, lumea îi priveşte NORMAL… Adică, se-nţelege, Drama Club iar a luat un premiu…

Totuşi, privindu-i, nu se poate să nu observi o undă de reproş…

Uneori, strigă şi ei în şoaptă, ca şi personajele lor din Ferma animaleleor: “Ajutooor!!!”

Uneori se vor mai priviţi decît sunt, jocul lor nu e o glumă, prestaţia lor nu e doar un moft…

Sigur, liceul îi alintă, le finanţează spectacolele, le oferă premii, diriginţii, mai de voie, mai de gura coordonatorului, le motivează absenţele…

După spectacol, îşi dau jos măştile şi devin nişte tineri obişnuiţi…

Aplauzele ţin puţin. Spectacolul viitor e deja în capul lor… Măştile vechi vor mai sta, o vreme, la îndemînă. Noile măşti încep a se naşte… Drama merge mai departe…

Despre ei cronicari tot mai scriu, vor mai scrie…

Toamna patriarhilor

De curînd am avut fericirea să revăd pe cîţiva dintre foştii noştri profesori… atîţia cîţi au mai putut să revină, cu prilejul Zilelor liceului…

Uşor stingheri, dar nu timizi, mascînd fără emfază cutele de pe frunte, cu mersul tot mai greu, aproape plutind, cu lentoarea aceea frumoasă a vîrstei împlinite, cu feţele albite, de pe care au dispărut vanităţile (unde au fost!) de odinioară, profesorii noştri păreau nişte patriarhi rătăciţi prin sălile sclipitoare ale noii clădiri a Laurianului…

Printre domniile lor, am avut fericirea să o reîntîlnesc pe “Doamna dirigintă” a mea, pe doamna Cecilia Boiarschi… Mignonă, ca de obicei, cu aceeaşi voce caldă… Nici cînd se supăra pe noi (rareori!), nu reuşea să-şi piardă căldura din voce… Mi-am spus iarăşi… Doamne cîtă risipă de rău la unii dintre profesorii care fac pereţii să tremure cu vocea lor! Ce dîră luminoasă lasă în urma lor cei care fac aerul să cînte…

Ce forţă miraculoasă poartă în ea amintirea! Cîtă bucurie degajă frumuseţea umană, atunci cînd ea există!

L-am revăzut cu mare drag pe dl. profesor de istorie Aurel Dorcu…

Prezenţa domniei sale exprimă exact ceea ce l-a caracterizat toată viaţa: distincţie, eleganţă, inteligenţă, o mare predispoziţie spre cultură… Un talent pedagogic şi uman remarcabil… Un nobil!

Trecutul nostru se păstrează ca intr-un chihlimbar, atît cît se mai poate, în aceste doamne şi în aceşti domni…

Generaţia noastră îi respectă; colegii mei, atîţia cîţi au putut să participe la Serbarea de final a Zilelor liceului, îi privesc cu admiraţie… Suntem, majoritar laurieni, în cancelarie… Pentru cît timp oare?

Oare va fi pentru noi o zi în care mai tinerii noştri foşti elevi să ne privească, aşa cum noi acum îi privim pe ei… pe patriarhi??

După ce s-au terminat şi acum Zilele liceului, ne facem proiecte pentru anul viitor.

Nelu Onofrei e optimist… ca întotdeauna…

LAUDATIO

Dacă n-o fac eu, cine s-o facă???

Aşa ne stă nouă, românilor, să ne calcăm pe bătături, să nu apreciem decît numai după ce unii mor de-a binelea…

Cine munceşte mai abitir, acela e cel mai detestat… E uşor de stat pe margine, e uşor de criticat… mai greu e sa te apuci de ceva, să vezi că nu merge, să o iei de la capăt…

E ciudat, dar de cele mai multe ori, soarta unei întregi comunităţi stă în ambiţiile unui grup extrem de strîns… Aşa a fost şi la noi în curte, cu Laurianul nou…

Mai întîi a fost ambiţia d-lui Dumitru Tatarcan de a vedea clădirea (începută de mulţi ani) aproape de final…

Acum a fost ambiţia şi chiar exasperarea lui Ioan Onofrei să NE MUTĂM ODATĂ! Şi pentru asta au stat pe telefoane…  Nelu a făcut muncă de şantier, a fost, pe rînd, beneficiar, director, caloriferist, electrician, administrator…

Din cele două frumoase ambiţii, vrem sau nu să recunoaştem, a ieşit acest Laurian Nou, aproape gata, cu pereţii mirosind a var incă neuscat, cu uşile care au acum benzile de la termopane nedezlipite…, cu praful lăsat de bravii noştri constructori, ce trebuie şters…

Acest Laurian pe care incercăm a-l îndrăgi, deşi tributari suntem încă vechiului Laurian… în care s-au derulat, ca în fiecare an, “Zilele liceului”… în Aula Magna…

Expoziţia de colaje străjuieşte scenete, versuri, aplauze…

Un public inteligent…

Savoarea scenetelor din Eugene Ionesco…prinsă şi de laurienii de a XII a…

Prietenii mei dintr-a X a, săritori şi glumeţi…

Andra a prezentat desfăşurătorul la franceză şi a recitat versuri cîntate de Joe Dassin…

Anelis şi Roxana s-au intrecut în improvizaţii…

Sebi face ochi dulci colegei sale, în stil ionescian.

Aula e plina…

George a fost în vervă…

Gata… săptămîna “Zilelor liceului” s-a terminat…

Cortina a căzut… La anul om mai vedea!