Laurian, RĂMÎI!
(Foto: Laurian , 1940)
Rămîi aşa cum eşti, indiferent unde te vei afla…
Poezia clădirilor vechi… nimeni nu o poate contesta…
Adepţii noului, ai termopanelor, ai pereţilor imaculaţi din rigips, ai neoanelor şi ai confortului se vor bucura de noul Laurian.
Există o categorie a celor nostalgici, căreia mă alătur, a celor pentru care vechiul Laurian înseamnă nu numai oamenii lui, ci şi sălile acelea cu pereţii uşor scorojiţi, cu tavanul prin care picură apa ploilor mari, cu treptele mîncate de vreme, pe care şi eu am călcat, timp de 4 ani, elevă fiind, şi pe care am urcat încă 18 ani, profesor fiind…
Apoi, desigur Aula Magna, frumoasa Aulă, cu mirosul ei de catifea veche, plină ochi cu prilejul diverselor festivităţi…
Ne e greu, acum, să ne desprindem… Poate şi de aceea trecerea se va face treptat… O parte a claselor va rămîne în clădirea veche, o altă parte se va duce spre noul Laurian… Poate că, treptat, vechea clădire va deveni un simbol al culturii laurienilor… Eu aşa aş vedea-o… Acolo ne-am putea întîlni pentru repetiţii, pentru numeroasele cercuri de tot felul, pentru simpozioane, pentru tot ce e viaţă culturală în Laurian…
Vechiul Laurian ar zumzăi de talente, noul Laurian ar pune osul la treabă… ce spuneţi??
Fenomenul Drama Club
S-au pus pe treaba Andra şi Alex şi au scris pe blogurile lor un fel de Istorie Drama Club care se varsă, de fapt, în Istoria mai mare, a Laurianului…
(Colaj de Alex Sîrbu)
Vezi link: Andra Agachi şi Alex Sirbu
Straniul care ne separă…
Oameni mergînd pe stradă, gesticulînd, vorbind singuri, făcînd grimase…
(Francisco de Goya)
Oameni mergînd cu măştile trase, trişti, figuri de ceară într-un bîlci ale cărui mecanisme au luat-o la vale… A început Marea Înstrăinare… a început reprezentaţia… Oamenii se travestesc în fiare, buzele subţiri, ochii sclipitori… Uitatul în curtea vecinului a devenit sport naţional.
(Francisco de Goya)
Firescul e demodat şi absurd, firescul şi bunul simţ sunt de tot rîsul. A fi normal este a te înstrăina. Trăim într-o continuă derută. Marile valori sunt fraze de reprodus pe lucrările scrise ale unor şcolari tocilari … stau ca rufele pe frînghia Destinului. Şi, într-atîta tocmeală şi după atîtea aranjamente, spinările capătă o arcuire sinuoasă, balele se inteţesc de poftă, capriciile devin regula şi legea e zeiţa aceea demodată, cu legături albe la ochi, nu vede, n-aude, capul nu o doare…
Amarul spumant al zilelor pe care le trăim se revarsă şi umple cu înfricoşătoare tristeţe golul săpat de nimicnicia în care ne ducem anii. Frica şi deruta, vidul şi uitarea, imensul hău creat de generaţii succesive îşi arată efectele… ca în acele filme stranii ale Fiinţei contorsionate, regizate de David Lynch…
(Julee Cruise pe o temă din “Twin Peaks”)
Încă nu…
M-au chemat, ieri, copiii la tradiţionala bătaie cu frunze… Numai ca frunzele încă nu au căzut masiv, era şi un pic de pămînt moale… Ne-am răzgîndit şi am început a ne copilări… fără frunze.
Să ne jucăm de-a…copacii!! vampiri de energie!!
Copacii au suflet…
Alexandra îi îmbrăţişează…
Acum e rîndul dramiştilor să propună jocuri! Ştefana şi Dragoş propun să jucăm “Freeze!”
Să îngheţe şi profa!!!
Aşa! Măcar acum să o pedepsim!
Dramiştii aleg alt joc… Se cheamă “Hai să…!”
Hai să criticăm direcţiunea!!!
Daaaa! Hai să criticăăăăm!
Hai să dansăăăm!
Daaa, hai să dansăăăăm!
Hai şi 11 H!!!
Hai şi într-un picior!!!
Gata cu prosteala! Hai să…mergem la ore!!!!
Bătaia…aldat!
Spaţii…
Locurile ne definesc… Ne defineşte modul în care le traversăm, modul în care ne bîntuie…
Locurile ample saturate de sprit, catedralele, locuri în care Omul se înconvoaie, lăsînd loc Dumnezeirii… Apoi spaţiile deschise de iluzia mării, mirosul veşniciei în ape, apoi toată poetica trecutului, ruinele, cu misterul şi lentoarea lor, cu fiorul unor regăsiri tîrzii şi, de multe ori, inutile…
Locurile ne răpesc amprentele, ne încarcă, baterii cosmice, cu frumuseţea lor care nouă ni se pare ireală. Locurile ne seduc, ne poartă departe prin ele însele, ne consumă lent, devenim, în timp, lumînări albe din ceara locurilor pe care le-am traversat…
Oricît de departe, oricît de stranii, locurile devin acel altceva decît noi înşine, altcineva, altcumva… în ACEASTĂ lume, cea mai bună dintre lumile posibile, ele păstrează imaginea noastră cu pregnanţa cu care undele senine ale apei păstrează urma imaginii stelare a cerului: trecătoare şi totuşi înfiptă-n veşnicie…
“There’s a shoulder where Death comes to cry”…
Tocmai terminasem de scris lucrarea despre Blaga. Scrisesem chinuit, citisem destul pentru ea, ideile nu se legau cum trebuie, credeam, eram în zona “gri”, în spaţiul acela violent al incertitudinii, cînd ţi se pare că nu ai făcut destul şi că aşteptările celorlalţi sunt , cu siguranţă, mari. Cu laptopul pe braţe, rămăsesem cu ochii în gol, aşteptîd Ideea, lăstă în camera goală a voinţei, Ideea încăpăţînată, care va fi însemnat că totul e în ordine, că sunt pe drumul bun şi că nu e cazul să mă îngrijorez.
Cînd, deodată, cu furia amînării unei mari bucurii, a izbucnit ea… era plina de fluturi mari şi cafenii, cu aripile dantelate, decupate graţios şi tivite cu negru… a apărut întîi ca o ciupercă otrăvitoare, înaltă, cu privirile fixate pe tastatura mea, stătea acolo, surprinsă de mine şi de ea însăşi, surprinsă de atmosfera pe care mi-o putea crea, cu zîmbetul acela familiar şi negru, adică e bine, ne înţelegem, dar nu ne mai putem apropia… prietenia s-a terminat de mult, doar cîteva note rămase peste un viespar de impresii…
Am acceptat-o cu bine, cu interes chiar. Mă gindeam… ar trebui sa fiu mai precaută cu mine şi cu imaginea răsfrîntă peste timp a acestei minuni. Nu se naşte în fiecare zi, acoperită de fluturi, Iluzia, Revelaţia, nu se nasc surpări în timp în fiecare clipă. Să o cuprind cu grijă, să o învălui în pînza albă a răscolitoarei Frumuseţi, să o păstrez cu sfinţenie şi să o cutreier de cîte ori se va putea.
Privea, deloc plictisită, cum mă gîrbovisem pe taste, zîmbetul ei de ciupercă otrăvitoare mă provoca şi mă ameţea… dantele maronii şi aripi de fluturi se roteau ameţitor…
Apoi MI-AM AMINTIT! Eram la Viena, pe străzi lenevea o lume pestriţă şi stafia albă a unui artist zgribulise de frig, urcat pe cutia lui de lemn… Singurătăţi fără număr se lăfăiau pe trotuarele strîmte. Eram acolo unde dorisem să fiu, făceam ceea ce dorisem să fac… Mă plimbam cu ai mei, dar parcă eram pe altă lume, străbătută de mituri şi de lumini stranii. În cap îmi suna o melodie a lui Cohen, despre un vals vienez, versurile tulburătoare ale lui Frederico Garcia Lorca… Eu trăiesc prin senzaţii. Atunci, acolo, senzaţia cea mai buna cu putinţă a fost că viaţa aceasta e un vals fără capăt. Uneori, obosiţi, ne mai aşezăm pe un scaun, mulţumiţi să-i privim pe ceilalţi cum se rotesc, asemeni fluturilor de noapte în jurul luminii orbitoare… Unii mai cad, alţii se ridică de pe scaun şi le iau locul…
Ne ştergem transpiraţia, ne punem în ordine amintirile şi valsăm mai departe… poate că, într-un tîrziu, va obosi şi Ea să ne mai cutreiere…
elena agachi
2 comentarii