O zi obişnuită din viaţa unui om obişnuit (in progress!)

(Ed. Munch, Ţipătul)

După amiază de septembrie. Maşina trage pe pajişte. Nu se hotărăşte încă unde să parcheze. Parcă nu e destulă umbră acolo… Poate mai încolo…

Pînă la urmă Ea coboară enervată. Stai, coboară şi mama…

Sunt, amîndouă, una şi aceeaşi, dar la vîrste diferite… Mama e grăsuţă, cu o fustă „second”, care-i cade cam prost. Ea , Ea e intr-un fel, idealul mamei, grăsuţă, fusta cloş şi bluză albă, cu volane. Mama e mîndră de Ea…

Maşina încă nu s-a hotărît să parcheze, o clipă, să luăm pătura!!!

Acum e gata, poţi să parchezi… Înainte, înapoi, înainte, aşşşa, nu, puţin înapoi…

Parcă…da, aşa e bine, poate că, totuşi, mai la umbră să fie, da, acum e chiar bine…

În şfîrşit, maşina s-a oprit exact în locul în care se oprise prima dată. El coboară.

E înalt, uscăţiv, hainele curg pe el. Coboară şi fetiţa… E, şi ea, copia perfectă a mamei… Ai acum senzaţia unei triplete de aur. El îşi priveşte admirativ maşina. Îi dă ocol, o dată, încă o dată, loveşte cu piciorul în cauciucuri… Da, sunt bine umflate, aproape vechi, mai ţin încă… Poate le schimb vara viitoare, acum tot nu mai are rost, vine iarna…

Apoi se uită stingher la ele… Mama tocmai a întins pătura, s-au rostogolit amîndouă pe ea. Mama se aşează pe o parte, cu capul pe un cot, ca şi cum ar dormi. Ea, ei bine, Ea îşi aprinde o ţigară. E bine aici, în pădure, aerul e proaspăt…inspiră… daaa…

El e încă nedesluşit. Nu ştie ce să facă. Îşi priveşte într-una mîinile, le bălăngăne pe lîngă corp. Pînă la urmă se hotărăşte să alerge cu fetiţa. Cea mică e în culmea veseliei. Se joacă cu tatiii! Tati aleargă după ea, face cîţiva metri… Oboseşte. Apoi se plictiseşte, scoate telefonul, butonează, apelează un prieten, e meci azi… Joacă România şi Lituania, ştii, lunganii ăia!!!

Apoi închide şi iar nu ştie ce să facă… Dă neputincios din mîini, se preface a alerga. Cea mică şi-a pierdut interesul. I-a întors spatele. Se joacă în legea ei cu o buburuză.

Ea tocmai a terminat ţigara. Mama se pare că a adormit pe-o rînă. El începe să se joace cu telefonul, se uită nervos la ceas, nu mai ştie ce să facă.

Ea se simte privită şi începe a desface pachetul cu mîncare. Păcat că n-au luat grătarul, dragă, ar fi fost atît de bine, un cotlet proaspăt în aerul acesta… Îşi mai aprinde o ţigară, apoi unge cîteva felii cu vinete, oftează unei iluzii numai de ea ştiute… S-a terminat şi vara asta…

Maşina se topeşte la umbră. Lentoare. Undeva, o pasăre îşi strigă perechea. Cochetă, Ea îi întinde o felie de pîine. El rămîne în picioare. O mănîncă în panică de idei, înghite fără poftă apoi îşi face de lucru lovind într-un bolovan… Ea tocmai a terminat a cincea felie, între timp s-a trezit şi mama. A, vinete! ce bine! Păcat, totuşi că n-am luat grătarul, dragă, uite, cei de acolo prăjesc mici…Mirosul învăluie pajiştea, ce plăcut, cîtă linişte…

El încearcă în zadar să găsească ceva de făcut, rupe o creangă şi o aruncă distrat. Se apleacă, ia o piatră, o învîrte în mîini fără să priceapă nimic. Dă-mi şi mie, dragă, o ţigară. Ea i-o întinde gentil, tocmai termină de mîncat şi rulada de pasăre… Ce frumos e aici, dragă, cît de bine e că am ieşit… Cînd te gîndeşti că puteam merge iar la Poligon, să facem plajă! El dă nedumerit din umeri, la Poligon măcar e mai aglomerat, mai auzi un tranzistor, mai faci cunoştinţă cu vecinul de pătură, mai discuţi despre meci… Aici e cam aiurea, dar, na, trebuia să mai schimbăm, nu?

Ea îşi aprinde din nou o ţigară… Ar trebui să strîngem, nu? Unde-i copila aceea? Ţi-am spus doar să ai grijă de ea! Îl priveşte ameninţător, adică vezi tu dacă aleargă şi răceşte!

El o linişteşte împăciuitor. N-are nimic, dragă, e doar după maşină, se joacă şi ea…

Ea dă din cap admirativ… Ce bărbat isteţ, uite cum găseşte el mereu soluţii! Mama – soacră îl soarbe din priviri. Ce frumos e aici, ce idee bună a avut el să vină…

Undeva, pădurea respiră în crucea zilei. De pe o creangă o buhă clipeşte cu un singur ochi. Maşina se întinde la umbră, pajiştea se adumbreşte încet.

S-a terminat şi vara asta…

 (The Doors)