Ce-i cu voi??
Ce-i cu voi, măi, v-a îmbolnăvit TOAMNA asta pre toţi??
http://dumitruagachi.wordpress.com/2008/09/30/emotii-ruginii/
http://andraagachi.wordpress.com/2008/09/29/a-cazut-o-frunza-n-calea-mea/
http://expertgigi.wordpress.com/2008/09/29/dansand-in-toamna/
Depresive…
E toamnă iar… tristeţi fără număr ne cuprind…
http://dumitruagachi.wordpress.com/2008/09/23/aleea-e-o-panza-de-magritte/
Treptele valorii (I)
Mă gîndesc să fac , din cînd în cînd, cîte un clasament cu articole mai vechi de pe blogurile prietene, să vi le propun spre relectură…
Timpul stă peste ele, unele se şterg din memorie, altele ramîn, ca nişte repere…
Andra Agachi, Dulceaţa amărîtului timp
http://andraagachi.wordpress.com/2008/07/11/dulceata-amaratului-timp/
Dumitru Agachi, Sentimentul salvării in Arcă
http://elenaagachi.wordpress.com/2008/07/29/sentimentul-salvarii-in-arca-dumitru-agachi/
Stefana Sava, De amore
http://mihaisava.com/wordpress/?p=61&language=ro
Mihai Sava, Pustiu
http://mihaisava.com/wordpress/?p=17&language=ro
Gigi Rusu, Primăvara piticilor
http://expertgigi.wordpress.com/2008/03/13/primavara-piticilor/
Carmen Moraru, Wet Butterfly
http://elenaagachi.wordpress.com/2008/04/06/wet-butterfly-carmen-moraru/
Alexandru Sîrbu, Tempus fugit
http://alexpoesis.wordpress.com/2008/09/19/tempus-fugit-2/
ENJOY!
Nou scriitor pe blog…(II)
Mă bucur că Alex şi-a învins reţinerea pentru acest fel de a “discuta” , pe blog…
Îl salut şi eu şi îi doresc să scrie cît mai bine (deja o face!!) şi să-l citim pe nerăsuflate!!!!
Bun venit, Alex!!!
Recomand cu drag tuturor pe Alexandru Sîrbu, elev în Laurian, în clasa a XI a!!!
În (a)temporale rătăciri…
Cînd zilele curg în cumpăna anului, cîteva rătăciri temporale nu fac decît să aline…
Călătoriile, imginare sau reale, sunt paşii noştri timizi către noi înşine. Unii călătoresc spre a alunga plictisul; alţii o fac pentru a se înţelege mai bine în raport cu lumea, cu Celălalt…
Călătoriile iniţiatice sunt, de cele mai multe ori, în artă sau în spaţialitatea sacră. Sau, şi una şi alta, în acelaşi timp.
Sigur, abia reveniţi, mai aruncăm un ochi spre cele bloguri…
http://andraagachi.wordpress.com/2008/09/12/umbre-pe-parchet/
http://dumitruagachi.wordpress.com/2008/09/09/tuse-intr-un-labirint-temporal/
http://mihaisava.com/wordpress/?p=95&language=ro
http://expertgigi.wordpress.com/2008/09/13/noaptea-la-sambata-de-sus/
Drama Club, Laurian, România
Mă gîndesc ce cuvinte-cheie ar putea căuta pasionaţii de Laurian ca să găsească frumoasa istorie a celor de la Drama… Pînă va binevoi Alex să înceapă a o scrie…
De asta am aşezat pe blogul meu aceste cuvinte”Drama Club, Laurian, România!”
Ele ne reprezintă, ele ne dau forţă, ele ne motivează, pe noi, cei din Laurian, pe noi, cei din Familie…
Dramiştii sunt o rasă distinctă a celor din Laurian… Pasionaţi de artă, sub toate formele, ei joacă frecvent teatru… Dar valorile lor sunt mult mai numeroase…
Ei sunt , în primul rînd, prieteni minunaţi, ascultă muzică de calitate, se întîlnesc şi se “joacă” aşa cum puţini dintre noi, cei maturi, s-au jucat…
Cînd pregătesc o piesă, o fac cu toata dăruirea lor, la cote maxime…
Repetiţiile lor cer sacrificii şi disciplină!
Nu o fac pentru premii, dar se încrîncenează dacă nu le iau…
Treptat, ei au creat o şcoală… Cei mari îi iau în primire pe cei mici, un fel de patriarhat şi de matriarhat, deopotrivă. Cei mici ascultă de cei mari mai abitir decît de profesorii lor.
După ce iau premiile, dramiştii de distrează. Ei între ei, artistii…
E greu de pătruns între ei, trebuie dat examen, trebuie suferit. Dar şi cînd ai intrat!…
Iată-i pe dramişti în cîteva imagini, de-a lungul ultimilor ani…
Îi iubim, nu numai pentru premii, ci pentru ca ei sunt latura culturală de care e nevoie în orice liceu de elite!
Pentru că nu cantitatea îi interesează, ci calitatea! Si, pentru asta, nimic nu e prea greu!
Iata, imagini de anul trecut, din spectacolul cu “Trandafirii roşii” de Zaharia Barsan
Frumoasa Andrada Corlat, în rol principal…
Lidera de acum se numeşte Ela Nistor, este ex-dramistă şi, acum, studentă la actorie.
Acum, nu e frumos să ne lăudăm, dar e bine de ştiut că am mai luat un premiu, unul chiar important, chiar cel mai important, la LicArt(http://www.licart.ro/index.php), cu spectacolul “Ferma animalelor”!
“Ferma animalelor” e un spectacol prea greu pentru unii, prea complicat, pentru alţii, dar e, totuşi, o culme…
Doi tineri actori, Ela Nistor şi Ovidiu Ivan, au pus pe picioare o trupă cu totul specială…
Ovidiu are ambiţii mari, iar Laurianul l-a adoptat ca pe un prunc…
Deşi există în trupă talente excepţionale, ea respiră, totuşi, prin forţa colectivităţii…
Absolventă de-acum, Ioana Guriţă e poetă, actriţă, filolog…
Ema, figura tragica a trupei…
Ei nu sunt nicicînd în panică de idei…
Alex Sîrbu – omul orchestră…
La Drama, şi, în general, în Laurian, regula e LIBERTATEA GÎNDIRII, nu înţepenirea în proiect!
Ei sunt şi au fost mereu TOŢI PENTRU UNUL…
…CU TOŢII PENTRU LICEU!
Şi liceul îi încurajează mereu!
BRAVO, DRAMA!!!
Avalon şi domniţa şoim…
Avalon e un ţinut imaginar, o insulă, ivită din frumoasele legende despre Arthur şi despre ai săi cavaleri ai Mesei Rotunde. Un ţinut ideal, un spaţiu al unei zîne, Mordred sau Doamna Lacului. În legendele celtice, Avalon e spaţiul Morţii.
Imaginea aceasta m-a urmărit mult timp, Avalon… un abis al revelării, încărcat de simboluri, de mituri, de mister. În lăuntrul acestui imaginar ţinut totul e posibil. Viaţa e posibilă, salvarea prin vis e posibilă. Domniţa-şoim e o metamorfoză a posibilului la limita lui ultimă. Ea ziua străbate înălţimile, coborînd, din cînd în cînd, pe mîna care-i hrăneşte iluziile, iar noaptea devine zînă… cui nu-i plac basmele? Şi, de aici, imaginaţia o ia la vale…pînă hăt, departe…
De fapt am scornit aceste citeva rînduri, ca să am prilej a reasculta, iarăşi şi iarăşi, frumosul cîntec al celor de la Roxy Music (Brian Ferry)…
O zi obişnuită din viaţa unui om obişnuit (in progress!)
(Ed. Munch, Ţipătul)
După amiază de septembrie. Maşina trage pe pajişte. Nu se hotărăşte încă unde să parcheze. Parcă nu e destulă umbră acolo… Poate mai încolo…
Pînă la urmă Ea coboară enervată. Stai, coboară şi mama…
Sunt, amîndouă, una şi aceeaşi, dar la vîrste diferite… Mama e grăsuţă, cu o fustă „second”, care-i cade cam prost. Ea , Ea e intr-un fel, idealul mamei, grăsuţă, fusta cloş şi bluză albă, cu volane. Mama e mîndră de Ea…
Maşina încă nu s-a hotărît să parcheze, o clipă, să luăm pătura!!!
Acum e gata, poţi să parchezi… Înainte, înapoi, înainte, aşşşa, nu, puţin înapoi…
Parcă…da, aşa e bine, poate că, totuşi, mai la umbră să fie, da, acum e chiar bine…
În şfîrşit, maşina s-a oprit exact în locul în care se oprise prima dată. El coboară.
E înalt, uscăţiv, hainele curg pe el. Coboară şi fetiţa… E, şi ea, copia perfectă a mamei… Ai acum senzaţia unei triplete de aur. El îşi priveşte admirativ maşina. Îi dă ocol, o dată, încă o dată, loveşte cu piciorul în cauciucuri… Da, sunt bine umflate, aproape vechi, mai ţin încă… Poate le schimb vara viitoare, acum tot nu mai are rost, vine iarna…
Apoi se uită stingher la ele… Mama tocmai a întins pătura, s-au rostogolit amîndouă pe ea. Mama se aşează pe o parte, cu capul pe un cot, ca şi cum ar dormi. Ea, ei bine, Ea îşi aprinde o ţigară. E bine aici, în pădure, aerul e proaspăt…inspiră… daaa…
El e încă nedesluşit. Nu ştie ce să facă. Îşi priveşte într-una mîinile, le bălăngăne pe lîngă corp. Pînă la urmă se hotărăşte să alerge cu fetiţa. Cea mică e în culmea veseliei. Se joacă cu tatiii! Tati aleargă după ea, face cîţiva metri… Oboseşte. Apoi se plictiseşte, scoate telefonul, butonează, apelează un prieten, e meci azi… Joacă România şi Lituania, ştii, lunganii ăia!!!
Apoi închide şi iar nu ştie ce să facă… Dă neputincios din mîini, se preface a alerga. Cea mică şi-a pierdut interesul. I-a întors spatele. Se joacă în legea ei cu o buburuză.
Ea tocmai a terminat ţigara. Mama se pare că a adormit pe-o rînă. El începe să se joace cu telefonul, se uită nervos la ceas, nu mai ştie ce să facă.
Ea se simte privită şi începe a desface pachetul cu mîncare. Păcat că n-au luat grătarul, dragă, ar fi fost atît de bine, un cotlet proaspăt în aerul acesta… Îşi mai aprinde o ţigară, apoi unge cîteva felii cu vinete, oftează unei iluzii numai de ea ştiute… S-a terminat şi vara asta…
Maşina se topeşte la umbră. Lentoare. Undeva, o pasăre îşi strigă perechea. Cochetă, Ea îi întinde o felie de pîine. El rămîne în picioare. O mănîncă în panică de idei, înghite fără poftă apoi îşi face de lucru lovind într-un bolovan… Ea tocmai a terminat a cincea felie, între timp s-a trezit şi mama. A, vinete! ce bine! Păcat, totuşi că n-am luat grătarul, dragă, uite, cei de acolo prăjesc mici…Mirosul învăluie pajiştea, ce plăcut, cîtă linişte…
El încearcă în zadar să găsească ceva de făcut, rupe o creangă şi o aruncă distrat. Se apleacă, ia o piatră, o învîrte în mîini fără să priceapă nimic. Dă-mi şi mie, dragă, o ţigară. Ea i-o întinde gentil, tocmai termină de mîncat şi rulada de pasăre… Ce frumos e aici, dragă, cît de bine e că am ieşit… Cînd te gîndeşti că puteam merge iar la Poligon, să facem plajă! El dă nedumerit din umeri, la Poligon măcar e mai aglomerat, mai auzi un tranzistor, mai faci cunoştinţă cu vecinul de pătură, mai discuţi despre meci… Aici e cam aiurea, dar, na, trebuia să mai schimbăm, nu?
Ea îşi aprinde din nou o ţigară… Ar trebui să strîngem, nu? Unde-i copila aceea? Ţi-am spus doar să ai grijă de ea! Îl priveşte ameninţător, adică vezi tu dacă aleargă şi răceşte!
El o linişteşte împăciuitor. N-are nimic, dragă, e doar după maşină, se joacă şi ea…
Ea dă din cap admirativ… Ce bărbat isteţ, uite cum găseşte el mereu soluţii! Mama – soacră îl soarbe din priviri. Ce frumos e aici, ce idee bună a avut el să vină…
Undeva, pădurea respiră în crucea zilei. De pe o creangă o buhă clipeşte cu un singur ochi. Maşina se întinde la umbră, pajiştea se adumbreşte încet.
S-a terminat şi vara asta…
(The Doors)
Lumea lor şi lumea noastră
Lumea lor, a frumoşilor noştri dispăruţi, ni se pare nouă, celor ce încă mai suntem, o ALTĂ lume. Auzim frecvent că te duci „pe ceea lume”, „dincolo”, că „treci pragul”…
Îi aşezăm în ordinea „celeilalte” lumi, le facem pomană, le dăruim din timpul nostru pentru ca totul sa fie aşa cum se cade…
Ei ne aşteaptă, cuminţi, în locul lor „de veci”, ne privesc din dosul unor flori, le auzim respiraţia în fiecare adiere de vînt…
Locul acesta „de veci” are şi el trufia lui… Unii îl vor CENTRAL, captînd, parcă şi „DUPĂ”, cerşind atenţia celor rămaşi. Alţii îl vor special, îl împodobesc după cum îi duce mintea pe urmaşii lor şi nu-i duce prea tare, dovada e monotonia provincială a locurilor de veci… Unii, cu mai multă stare, şi-au făcut din acet loc o operă de artă, alţii doar un simbol.
Indiferent care sunt raţiunile, confortul, indiferent cît de impozante ar fi, ele reflectă vanităţile ACESTEI VIEŢI, vanităţi de care, cred eu, „lumea de dincolo” se poate lipsi fără probleme…
Căci, ceea ce realmente contează e memoria afectivă a celor rămaşi, e dîra de lumină sau de întuneric pe care o lăsam, fiecare, în urma noastră.
Imaginile le-am luat din locul numit “Eternitatea” (partea armenească), Botoşani
elena agachi
lasă un comentariu