“Niciodată toamna…”

“Niciodată toamna nu fu mai frumoasă/Sufletului nostru bucuros de moarte.” (T. Arghezi)

Am simţit mirosul frunzelor moarte şi am înţeles… Niciodată toamna nu fu mai frumoasă…

Am căutat pe sub frunze, pe sub flori ofilite, prin văzduh…

Niciodată toamna nu fu mai frumoasă…

Am strîns miros de tămîie şi l-am respirat, am căutat alcătuirea văzduhului, am iubit, am pierdut, am risipit…

Niciodată toamna nu fu mai frumoasă…

Am înţeles zgomotele Firii am cotrobăit întunericul, am strîns din dinţi, am răsărit iarăşi. Niciodată toamna nu fu mai frumoasă…

Am ucis zgomotul din sălcii, am ascultat ţipătul şoimului…

Niciodată toamna nu fu mai frumoasă… ( Elena Agachi)

În cîmpiile morţii

În zariştea morţii lumină nu e, miros nu e, doar pace.

În cîmpiile morţii am plecat la vînătoare, spaima şi urîtul de ceară să le uit…

În zariştea morţii, inima nu mai despică Timpul, ca pe un buştean,

În cîmpiile morţii urmele duc spre castele de gheaţă.

În zariştea morţii aşteaptă întotdeauna cineva,

În cîmpiile morţii pîine nu e, vin nu mai e, cald nu e, nici nectar

În cîmpiile morţii drumul este cel mai lung,

În zariştea morţii cai negri înzăuaţi lacom nechează.

Am scris şi dedic acest text mamei mele care s-a stins astăzi, 26 aug., la ora 3, a.m. Dumnezeu s-o ierte!

Elena Agachi

Eclipsele destinului

Două eclipse într-un interval atît de scurt… pentru unii, două fenomene astrologice fără mare însemnătate, pentru mine, două avertizări, două “semne”, nu neapărat faste. “Soarele somnoros” apare, din cînd în cînd în viaţă. Muşcat de lună, de un vîrcolac sau, cine ştie, poate de destin. Soarele somnoros, ca somnul fără şfîrşit al mamei mele, cu neputinţă de a fi întrerupt, inutil să-i mai tulbur visele…

Soare somnoros, soare muşcat de lună, soare fară vină, dinţii sorţii ne gustă, ne încearcă, ne pregătesc pentru marea Cină…

(Nightwish – Sleeping Sun)

Pe necunoscutul drum (Dumitru Agachi)

Pe drum am condus în voia gândurilor… Sunt momente în care, chiar şi la volan, te regăseşti cu tine însuţi. Nu eşti distras, dar nu mai ţii seamă de competitorii şoselei; îi laşi în ritmul lor, pur şi simplu se confundă cu griul canicular al asfaltului. Şi gândeşti. Gândeam la mamaia cu un fel de aducere aminte: frânturi de discuţii, călătorii împreună, marile sărbători care însemnau întotdeauna o vizită, aniversările Andrei sau ale noastre… Se năştea o lume de fiecare dată când punea masa şi mi-a rămas atmosfera acelor momente de graţie, însoţite de cuvintele ei înţelepte; înţelepciunea unei stări de spirit nesofisticate…

Gândeam, însoţit de măsurile grave ale muzicii lui Cohen, despre un om cuminte; aşa am cunoscut-o şi nu mi-a înnegurat niciodată aşteptările. O cuminţenie nativă, complementară iubirii şi născută din iubire. Nu numai faţă de noi, iubire ca stare cotidiană. Iar iubirea nu e întrebătoare şi nu critică, nu s-ar spune că e tolerantă ci mai degrabă deplin înţelegătoare. A iubi nu e sinonim cu a nu urî pe nimeni, pentru că iubirea nu e indiferenţă. O atenţie distributivă din iubire, asta avea mamaia, cu oameni se fac toate, spunea.

Probabil că această adormire, pentru care de mulţi ani o auzeam uneori rugându-se, vine împăcată în ce o priveşte. Nu ştim cu adevărat care-i sunt gândurile acum, de câteva zile nu ne-a mai vorbit. Privirea ei şi, uneori, zâmbetul cald, de o candoare inocentă şi mai ales faptul că, de cum s-a cufundat în febră nu a lăcrimat niciodată, ea, o sensibilă, cu o lacrima discret prezentă între gene la toate despărţirile noastre, ne face să credem că se îndreaptă cu seninătate pe necunoscutul drum…    

 

(Norah Jones, She)

Ironie…

În mod ironic, viaţa şi moartea se completeză, se confundă, în aşa hal, încît, uneori, nu mai ştii care e una şi care e cealaltă…

Trîntită, acum, la pat, de un atac de lumbago, stau, ca şi mama, neputincioasă, fără să mai încerc a alerga, aşa cum tot am făcut zilele acestea din urmă… Boala şi moartea ei iminentă m-au cufundat într-un răgaz de ore, poate o zi, în care să-mi iau seama, să pot realiza şi să pot parcurge iniţiaticul drum, de-a-ndoaselea…

Acum , în liniştea de dinaintea frurtunii, ecouri de voci, frînturi de imagini, impresii disparate mă încearcă.

(Roger Waters- Pink Floyd)

Copiii spun lucruri trăsnite…şi nu prea…

Andra a inceput sa rotească privirile în jur… Ce vede? O, Doamne!!!

http://andraagachi.wordpress.com/2008/08/22/polemici-de-ocazie/

Strigătul disperat al lui Ted Neeley: “Why should I die? Oh why should I die?”

  Ted Neeley este o voce rock ce s-a născut pentru un singur rol, rolul vieţii lui… acela din anii nebuni 70, acela din Jesus Christ Superstar… Discutabil titlul filmului, dar absolut genială muzica lui Andrew Lloyd Webber, creatorul Fantomei de la Operă.

Revăd pe Ted Neeley acum, într-o secvenţă din spectacolul cu acelaşi nume, pe care continuă să-l joace. Vocea lui e mai matură, aproape că recită, nu e nici prea bun actor, a şi îmbătrînit, însă e la fel de emoţionant modul în care se implică în rol. Cred că ruga din Grădina Ghetsemani e o culme a interpretării lui, e o culme a atitudinii christice, atît de bine surprinse de Webber.

E vorba, în fapt, de o rugă revoltată sau de o revoltă rugătoare. Omul christic şi omul adamic se înfruntă într-o excelentă încleştare. Omul christic ŞTIE care-i sunt provocările, mai cu seamă, limitele lui UMANE. De aceea, EZITĂ: “Părinte, de voieşti, treacă de la Mine acest pahar, dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă!” E contorsionat, adîncit în durerea Lui, a umanului din el. V. Voiculescu surprinde excelent acest chin fără sfîrşit:

“Iisus lupta cu soarta şi nu primea paharul…
Căzut pe brânci în iarbă, se-mpotrivea întruna.
Curgeau sudori de sânge pe chipu-i alb ca varul
Şi-amarnica-i strigare stârnea în slăvi furtuna.”

Evlavioşii se vor frisona şi vor suspecta de blasfem această atitudine. Totuşi, e în ea o postură profund umană: teama de moarte, de suferinţă, de durere, de pustiu. Fiul Omului este, dincolo de orice, tributar morţii, durerii, angoasei. Latura divină a lui Isus însă învinge. Aşa scriu Cărţile Sfinte… Dincolo de lacrimile Lui de sînge, se ghiceşte ROUA izbînzii. Dar, pînă acolo, cîtă sfîşiere!

JESUS

As vrea doar sa spun

Daca ar fi o cale

Du paharul aceasta de lângă mine

Căci nu vreau să-i gust otrava

Simt cum mă arde

M-am schimbat,

Nu mai sunt atât de sigur ca atunci când am început.

Atunci eram inspirat,

Acum sunt trist si obosit,

Ascultă, desigur că am depăşit aşteptările,

Am încercat timp de trei ani, au părut treizeci,

Ai putea să ceri atât de mult de la oricare alt om?

Dar daca mor,

Du povestea mai departe şi fă lucrurile pe care le ceri de la mine.

Lasă-i să mă urască, să mă lovească, să mă pironească de copacul lor.

Aş vrea să-mi cunosc, aş vrea să-mi cunosc Dumnezeul,

Aş vrea să-mi cunosc, aş vrea să-mi cunosc Dumnezeul…

De ce trebuie să mor??

M-ar face moartea mea mai cunoscut decât am fost vreodată?

Ar mai conta atunci toate lucrurile pe care le-am spus sau le-am făcut?

Ar trebui, ar trebui să-mi cunosc Stăpânul

Ar trebui, ar trebui să-mi cunosc Stăpânul

Aş vrea să-mi văd, aş vrea să-mi văd Stăpânul

Aş vrea să-mi văd, aş vrea să-mi văd Stăpânul

Dacă mor, care îmi va fi răsplata?

Dacă mor, care îmi va fi răsplata?

Trebuie să ştiu, ar trebui să-mi ştiu Stăpânul

Trebuie să mor? Oh, de ce trebuie să mor?

Poţi să-mi arăţi acum că nu voi fi ucis în van?

Arată-mi doar puţin din creierul tău omniprezent,

Arată-mi că există un motiv pentru care vrei să mor.

Eşti mult prea nerăbdător să afli locul şi timpul, dar nu te grăbeşti să-mi spui motivul…

Bine, voi muri!

Doar priveşte-mă murind!

Uită-te cum mor…

Atunci am fost inspirat,

Acum sunt trist şi obosit.

Până la urmă, am încercat timp de trei ani, au părut nouăzeci

Atunci de ce mi-e teamă să termin ce-am început?

Ce Tu ai început, eu n-am început nimic??

Dumnezeule, voia ta e grea,

Dar tu ai toate cărţile…

Voi bea cupa ta cu otravă,

Pironeşte-mă de crucea ta şi sfâşie-mă,

Fă-mă să sîngerez, ba-te-mă,

Omoară-mă

Ia-mă acum!

Înainte să mă răsgândesc…

 

(Traducere de Andra Agachi)

„I only want to say,
If there is a way,
Take this cup away from me
For I don’t want to taste its poison.
Feel it burn me,
I have changed.
I’m not as sure, as when we started.
Then, I was inspired.
Now, I’m sad and tired.
Listen, surely I’ve exceeded expectations,
Tried for three years, seems like thirty.
Could you ask as much from any other man?
But if I die,
See the saga through and do the things you ask of me,
Let them hate me, hit me, hurt me, nail me to their tree.
I’d want to know, I’d want to know, My God,
I’d want to know, I’d want to know, My God,
Want to see, I’d want to see, My God,
Want to see, I’d want to see, My God,
Why I should die.
Would I be more noticed than I ever was before?
Would the things I’ve said and done matter any more?
I’d have to know, I’d have to know, my Lord,
Have to know, I’d have to know, my Lord,
Have to see, I’d have to see, my Lord,
Have to see, I’d have to see, my Lord,
If I die what will be my reward?
If I die what will be my reward?
Have to know, I’d have to know, my Lord,
I’d have to know, I’d have to know, my Lord,
Why should I die? Oh why should I die?
Can you show me now that I would not be killed in vain?
Show me just a little of your omnipresent brain.
Show me there’s a reason for your wanting me to die.
You’re far to keen and where and how, but not so hot on why.
Alright, I’ll die!
Just watch me die!
See how I die!
Then I was inspired.
Now, I’m sad and tired.
After all, I’ve tried for three years, seems like ninety.
Why then am I scared to finish what I started,
What you started – I didn’t start it.
God, thy will is hard,
But you hold every card.
I will drink your cup of poison.
Nail me to your cross and break me,
Bleed me, beat me,
Kill me.
Take me, now!
Before I change my mind.”

Urme de paşi… (Ştefana Sava)

http://mihaisava.com/wordpress/?p=80&language=ro

Stiu ca nimic nu poate schimba tristetea voastra acum… Nimic din ce as putea sa spun eu, ori altii… Si stiu ca in vecinatatea bolii ori a mortii nu numai cel incercat e singur, dar si cei apropiati lui. Sintem singuri si neputinciosi. Si tare mici. Intr-una din noptile in care imi era mie foarte frica de moarte si de ce ne asteapta dincolo, Mihai mi-a spus o poveste. V-o spun si eu la rindul meu, caci mie mi-a facut tare bine s-o aud atunci…
“Un om, dupa ce moare, il intilneste pe Iisus , dincolo. Iar Iisus ii arata urmele vietii lui. Si omul vede, uimit, ca linga urmele sale se mai afla alte urme de pasi. Iisus ii spune ca acele urme sint ale Lui, si ca mereu a fost linga el. Dar la un moment dat, omul vede doar o urma de pasi si ii spune: Iisuse, atunci mi-a fost cel mai greu, si iata ca Tu atunci m-ai parasit. Iisus ii raspunde: Urma care o vezi este a pasilor mei, caci atunci te duceam in brate.”

PS. Povestea ta, Ştefana, e cit se poate de reală… Ieri seară, cînd mă aşteptam la ce e mai rău, am gasit-o sensibil mai bine… Dumezeu există, nu numai atunci cînd suntem în durere, există întotdeauna. Durerea e mai suportabilă cînd ştii că El e alături, că ne ia, uneori, în braţe… Cînd ne trimite cîte un pui de înger, sub forma prietenilor noştri…

Partea cea grea rămâne… (Dumitru Agachi)

 

Mama, îmi place să spun aşa, însă pentru precizie, adaug “mamaia”, e foarte slăbită. Facem, cum putem, ceea ce-i place ei cel mai mult: să-i fim aproape, să ne vadă, să ne sărute, să-i odihnim, aşa, de câteva zile, dorul de noi. Am senzaţia că nu mai vrea nimic de la viaţă, că acceptă durerea continuă la care trupul o supune doar cu nădejdea că ne vede din când în când. În acele clipe chipul ei primeşte strălucirea zâmbetului cald de copil fericit.

Am plecat, cum se întâmplă, prinşi în mizanscena zilnică, purtând cu mine tristeţea unei aşteptări; a inevitabilului. Ştii capătul drumului. Secundele urcuşului pieptiş, cum e viaţa, astea nu ne sunt date a le şti. Cât de mult ne dorim încă o amânare…

Ieri am petrecut mai mult timp alături de ea. Vorbele vin, în astfel de momente, greu, par stânjenitoare, gândeşti la suferinţă şi înţelegi că e o probă solitară; galeria nu mai exultă, rămâne în urmă cu tristeţea ei, care doare într-un anumit fel. Acolo, pe linia vieţii, aşteaptă fiinţele celeste, poate şi Călăuzitorul.

S-a tot aproximat pe temă, însă modelul metaforic şi concret este cel al nimfei: partea cea grea rămâne şi fiinţa aproape eterică se desprinde în spaţiul umplut de lumină, dintre pământ şi cer…

 

PS.

N-am putea oare s-o luăm de la capăt? (Elena Agachi):

Rugă

Cînd ape năvalnice ne-ameninţă Firea,

Cînd vîntul ne poartă genunchi ascuţiţi spre pămînt,

Cînd spume lăuntrice ne descompun,

Cînd disperări se-ntind, ca ramuri, către pieptul nostru,

Cînd singurătatea mişună prin ascunzişurile toamnei,

Cînd mustrări fără număr ne copleşesc,

Doamne, ia paharul acesta de la mine,

Doamne, ajută-ne, iartă-ne şi stai lîngă noi!

Elena Agachi, 18 aug, 2008