Bruges (III) – Dumitru Agachi

 

Bruges – ochiul adormit al zidăriei policrome.

 

Poate prima sugestie pe care mi-a trezit-o Buges-ul a fost aceea de loc al candorii. Spaţiu al ludicului, poate al oniricului, ceva de ochi adormit. Zidăria policromă urcă, dintr-un somn revelatoriu, în salba de creneluri în scară, născute din bucuria unui burg de jucării.

 

În tot centrul din Bruges cronologia faţadelor trimite la vremurile unui apus de ev mediu.

 

 

Surprinde în special forţa agitaţiei din oraşul acesta adormit dar în mişcare: nervozitatea cailor de categorie uşoară şi viteza caleştilor, somnolenţa pasului cailor de categorie grea şi lentoarea carelor care fac turul burgului, omniprezentele biciclete, unele adevărate limuzine şi bărcile pe canale.

 

Solemnitatea cavalerilor de piatră şi ludicul trăitorilor obişnuiţi ai oraşului, surprinşi într-o scenă de tandreţe, cu mâinile adunate întru-un gest de ofrandă.

 

 

 

Somnul timpului se percepe în special pe canalele din Bruges. Cu legănarea începe visul, cu apa aceea de o densitate aparte, lichid primordial sau poate fluidul unei alchimii nepedepsite, liberă în jocul său.

Are un miros anume, pe care lebedele îl ştiu şi îl pasc printre pietrele şi cărămizile canalului.

Da, cu siguranţă e voluptate şi, poate, o estetică a putridului în miezul verde al canalelor.