Fotografii spre orizont

 

Liceul, textul Andreei, e frumos, senin-nostalgic şi împăcat. Starea de profesor nu e una uşoară, mai ales la momentul desprinderii. Una dintre fotografii e chiar ilustrata emblematică a desprinderii, o compoziţie involuntară, cu adevărat inspirată de chiar emoţia tare ce animă întotdeauna zilele terminării liceului. Un grup de tineri frumoşi, mă bucur că parte din ei am cunoscut şi eu, trimite un salut în văzduh, cu braţele incredibil de alungite până spre orizont. Sigur că, în termeni comuni vorbind, pentru cei mai mulţi vocaţia zborului e planarea, uneori aproape de înălţimile cele de dincolo … însă cu adevărat revelatorie e tensiunea, arcuirea desprinderii, balansul imperceptibil în marginea lumii tale interioare, între ascensiune şi, nu pentru puţini, prăbuşire. Saltul acela, nu, nu trebuie uitat, s-a întâmplat fiecăruia  dintre noi, dar poate nu a fost un ochi prompt în spatele aparatului de fotografiat.  

În altă fotografie Andreea e în rol: vorbeşte de la catedră. Îmi aduc aminte (din fericire eram acolo, Andreea mă invitase să fac fotografii) cu precizia străfulgerării, cuvintele ei, citându-l pe Eliade,  rostite atunci, poate repetabile, dar mereu unice: „… aşa începe, ca într-un vis…”