Liceul…

Liceul e o etapă doar. Dar cît de frumoasă! Ca şi voi, astăzi, noi nu veneam căzniţi la liceu, dimpotrivă! Abia aşteptam să ne revedem, era o fervoare a revederii, mai cu seamă dimineaţa… Acum să nu credeţi că, pentru noi, totul era roz şi totul era foarte bine. Însă ne era suficient să avem un profesor ca d-na Boiarschi sau dl Tatarcan şi, gata, ziua era bună! Pentru noi chiar nu se potrivesc versurile lui Bacovia, “Liceu, cimitir al tinereţii mele/ Pedanţi profesori, examene grele…”  – ştiţi voi… Pentru că, modeşti şi serioşi pe alocuri, încercam un sentiment profund de religiozitate faţă de profesor. Sigur, era şi educaţia primită de la părinţii noştri care nu cutezau să discute cu noi despre un profesor altfel decît reverenţios… Astăzi nu prea mai e aşa, dar eu nu fac parte din corul celor ce se plîg… Fiecare profesor trebuie să se facă respectat, nu să aştepte, aprioric,  respectul elevilor, eu aşa cred. Dar nu vreau să mă întristez acum. Postez fotografii cu elevi ai fostelor mele clase, cu drag, cu dorinţa de a le transmite că nu i-am uitat… Nu fară o o oarecare nostalgie, dar cu seninătate. O senină împăcare cu ideea că ei pleacă, din patru în patru ani, că alţii vin să le ia locul, treptat. Însă, ştiţi, nu se rotesc toţi, pe acelaşi loc, aşa, ca într-o sală de cinematograf… Nu, fiecare promoţie are locul ei special. Pentru mine, toţi elevii mei, în ultimii 18 ani au fost şi sunt foarte speciali!