Statuia vie

 

În marile oraşe le vezi prin pieţe, prin staţiile de metrou… Inalte sau cocoşate, cu faţa şi mîinile vopsite, mortuare, de cele mai multe ori… Statuile vii înduioşează… Ele cheamă, privesc, zîmbetul le îngheaţă, mîinile se întind să le prindă pe ale tale uneori, îndeamnă la poze… Mulţi trec cu detaşare, le consideră o tocmeală, un fel de cerşetorie… în fond, cam asta e! Statuia vie impune prin artisticitate, e, mai întîi de toate IMAGINE! O imagine pe care o recompui în tine, o imagine de demult poate, un déja vu, o familiară aplecare către sinele tău profund, o prietenească adresare, un fior uşor fantastic, învăluitor, cald, izbăvitor…

Dincolo de acestea, statuia e, de cele mai multe ori, un „el”, un student sau un copilandru urcat pe un scăunel de lemn şi înmărmurit acolo cîteva ore pe zi… La picioare, sub mantia lungă, mijeşte un pacheţel de biscuiţi abia început…