Fluturele negru (Vasile Pintilie)

În căutarea lui „agnostos theos” metamorfozat într-un fluture negru

 

De ce un fluture ? Şi de ce negru? Să-ţi spun drept asta este imaginea ce m-a obsedat o întreagă după-amiază toridă de duminică. Culmea e că a fost, într-adevăr, duminică; în orice altă zi de s-ar fi întâmplat, mă îndoiesc că aş mai fi avut ce scrie acum. Curios şi suspect este că, în acea zi, drumurile mi s-au încrucişat cu ceea ce s-ar numi un cortegiu funerar. Nimănui nu-i plac morţii, nici mie, dar în acea zi de duminică, preoţii cu aspectul lor rotunjor, de bine hrănit, păreau mai puţin severi şi mai cumsecade ca niciodată. Mortul încă îmi displăcea, dar un fluture (ce-i drept nu pot să spun că era chiar negru) îşi făcea poznaş de lucru părând a ignora şi chiar caricaturiza misterul profund şi ultim al vieţii. Nu sunt un sentimental, dar mi-am amintit un frumos citat care spunea că sfârşitul e doar un alt început; nu ştiu cum, dar fluturele părea un nou fluture.   

De ce un fluture? Pentru că a fost acolo! De ce negru? Pentru că părea adormit, sumbru şi liniştit.