Vise de piatră

 

 

Uneori, în visele mele apar lungi galerii, interminabile, de piatră, la capătul cărora nu aşteaptă, de regulă, nimeni. Alteori, figuri de ceară sau de piatră prind viaţă, în interminabil şir, ducînd cu ele greul lumii, îmi spun, faptele noastre mai rele, gîndurile noastre, crimele, absurdităţile, vanitatea, Răul absolut al nostru, adăpostit sub glugi de piatră…

Privind cu uimire galeria „sfinţilor” din marea Catedrală de la Rouen, îmi vin în minte coşmaruri de demult. Feţele lor sunt săpate de apă, acvaticul cotropitor al durerii, umerii lor se îndoaie a smerenie, duşi de vînt, de singurătate, de vise neterminate, de iluzii dospite în pasta grea a vremii sau a vremurilor. Priviţi dintr-o parte, ei se aliniază într-o procesiune gri, fantastică, smerită, dar înfricoşătoare, totodată. Apropiindu-te, te cuprinde rîsul, căci, fiecare are deasupra capului, ori în lateral, pe umeri, o inscripţie un fel de carte de identitate, ca tot omul să-nţeleagă, să nu plece de acolo cu vreo confuzie: „înger ţinînd o coroană”, „profet”, „sf. Andrei”, „profet”…

Şi dacă eu aş fi crezut altceva? Că, de pildă, ei nu sunt decît figurile de piatră din visele mele??