Peisaj cu picioroange (Dumitru Agachi)

Sâmbătă, 5 aprilie, Botoşani

Sigur că Andreea şi Andra mi-au povestit destule despre drumul lor în Franţa. Însă cuvântul scris are altă densitate. Aşa că sunt şi eu unul dintre cititorii – şi cu voia Andreei şi dintre textierii – blogului ei. Scriitura pentru blog, literatură sau nu, e de discutat cu privire la valenţele literare, are avantajul foiletonului. Creează o legătură cu cititorul, există un „va urma” care suscită interesul.

E plăcut pentru „administratorul” de blog să ştie că există un receptor care aşteaptă, bătând cu indiscreţia dublu-clic-ului, să i se deschidă o altă fotogramă de lume pe care el, autorul, a configurat-o din cuvinte. „Bate şi ţi se va deschide !”

Dusă e lumea catedralelor a văzut Andreea în recenta s-a călătorie, cum duse sunt şi „zăpezile de altădată”. Villon deplângea acum 500 de ani zăpezile inconsistente ale vremii lui şi invoca pe cele fabuloase de alt-dat, din illo tempore. Şi nu ştia nimic de „încălzirea globală”. Catedralele, elansate cât nu mai pot fi cuprinse cu privirea, s-au născut dintr-o vocaţie profund umană. Sunt măsura insolenţei umanului, cândva sancţionată direct de divinitate, la ridicarea „turnului Babel”. În lumea de azi, în care totul e reprezentare, goticele nave de piatră par himere urcate pe fragile picioroange, într-un carnavalesc spectacol cu lumini şi umbre bine dozate.

Există peisaje care nu mă atrag: un schelet de balenă pe o plajă arctică, sablatele temple egiptene… Însă aş vrea să văd lumea vie, a mănăstirilor Greciei spre exemplu.

Într-un alt post, Andreea are revelaţia că pentru a valoriza Palatul Pelişor de la Sinaia trebuie văzut Versailles sau poate alt mausoleu al grandorii. Aduc în discuţie un episod cu oarecare asemănare. La prima dintre programatele întâlniri anuale ale Asociaţiei foştilor elevi ai Liceului Laurian, cea din 1924, pentru a da consistenţă evenimentului, organizatorii l-au invitat pe deja consacratul istoric N. Iorga – fost elev al liceului – şi doreau să organizeze o excursie colectivă la Putna, greutatea numelui prevalând, probabil, în opţiunea organizatorilor. Într-o scrisoare pe care o trimite la Botoşani, datată „15 mart 1923”, Iorga precizează explicit, ca alternativă la iniţiativa celor din Botoşani: „Excursia la Putna e departe şi fără legături imediate (legături la tren, n. D.A.). Aveţi aproape atât de frumoasa Coşulă (e vorba de Mănăstirea Coşula s.n., D.A.) şi Vorona, într-un cadru de natură aşa de bogat.” Scrisoarea s-a adresat unui profesor de la Liceul Laurian, ca răspuns la invitaţia adresată istoricului. Iorga a reorientat fără echivoc itinerarul către frumuseţile de aproape, asupra cărora intelectualitatea Botoşanilor din acea perioadă, ca şi cea de astăzi, pare-se nu se oprise.

Postat de Dumitru Agachi