Ispita regalităţii

Dacă am să mai vreau vreodată să revăd Versailles, ceea ce nu cred, atunci am să merg cu siguranţă să revăd doar şi exclusiv grădinile…

Nu-mi plac palatele, nici măcar cele decorate cu bun gust. Spiritul meu se simte cu adevărat bine doar în afara oricăror constrîngeri arhitecturale. Nu am obsesia lui Manole, nici măcar nu agreez un bun la modă acum, vilele! Mă simt bine ÎN MINE, nicio casă de pe Terra nu mă poate chema să vreau să trăiesc pentru ea! Dar destul cu ale mele.

Nu ştiu dacă e de vină faptul că, pînă intri la Versailles, îţi trece orice chef, datorită aglomeraţiei, ori gustul meu pentru arta modernă, în oarecare dezacord cu barocul extrem al palatului, dar am rămas cu o senzaţie amară, întărită din plin de măcar două elemente care nu mi-au mişcat de loc simţul estetic.

Primul ar fi tablourile gigantice de pe pereţi, MARE neînsemnînd automat şi bun! Portretele lipsite de expresivitate, ori a căror expresie este aceea a epocii, convenţională, suficientă, nu m-au convins de loc. Dimpotrivă, fastul şi atitudinea regală a Ludovicilor şi a doamnelor lor e uşor ridicolă, perucile le stau prost şi toată atmosfera tablourilor suferă de lipsa dimensiunii umane. Personajele respective sunt conştiente de regalitatea lor, de statutul semi-divin pe care îl au (acum nu-l mai au decît în tablouri!), surîsul lor forţat epatează doar spiritele cu adevărat pătrunse de natura extraterestră a locului.

Al doilea lucru care îmi displace este starea precară de conservare a Versailles-ului, neglijenţa, mizeria, praful din Sala Oglinzilor, de pildă, starea de continuu asediu asupra palatului, de la kitschurile sub formă de artă modernă, la paşii – inevitabili – lacomi ai trecătorilor. Cu cît nesaţ, Doamne, se vine la Versailles! Cîtă insistenţă în dormitorul regal, cît comentariu în faţa baldachinelor brodate, cîte chicoteli la picioarele patului somptuos! Ce iz de telenovelă şi ce dramatică rupere a barierelor bunei-cuviinţe!

Peste toate acestea, spaţiile sunt acum şi loc de expoziţii ale artiştilor moderni, unuia dintre ei venindu-i ideea să aducă obiecte-kitsch, imitaţii de mobilier vechi (foto), dar din carton, decorate cu o catifea colorată, cu tot cu sfeşnice (!!), obiecte donate acum palatului, ca să… ce?

Nu vreau să par ipocrită, dar palatul mic de la Sinaia, Pelişorul, e, dacă tot vrem palate regale, la antipod: cît rafinament şi cît bun gust!!

În rest, Versailles rămîne o enigmă pentru mine, poate că ar trebui să înceteze a exista ca muzeu, să fie redat vieţii sub forma unor săli de lectură, a unor săli de muzică, de poezie (îmi imaginez că cei de acolo organizează, totuşi, şi aşa ceva!), trebuie lăsat să trăiască liber, despovărat de imensa lui istorie, ceea ce, evident, nu se poate!