Fluturele negru

Patru bătăi de ciocan, ecouri surde, bocete, durere.În rest, nimic.Amintiri. O cuvertură neagră acoperă trecutul, lacrimile prezentul, pământul viitorul.

Primăvara. Soare jucăuş, poftă de viaţă, reînviere.Un fluture se aşează pe cuvertura neagră şi zâmbeşte lumii triste. Într-o mare de tristeţe, un zâmbet. Culorile vii ale fluturelui erau pata de lumină ce binecuvânta acea lume a tristeţii ce părea pictată pe o pânză veche a unui pictor fin cunoscător al cenuşiului vieţii.Miliarde de ochi erau aţintiţi asupra fluturelui ce se juca voios pe cuvertura neagră. Lui, puţin îi păsa de tristeţe, durere, plânsete. El avea lumea lui, unde existau milioane de culori care furau minţile tuturor oamenilor, dar oricum oamenii aveau deja minţile furate.

Dar fluturele, se plictisi. Îşi strânse aripile şi-şi plecă fruntea. Era obosit. Nu mai avea chef de joacă. Se uită împrejur şi văzu în marea de negru, multe pietre albe pe care erau scrise nume, ani, regrete. Undeva, departe se auzi un bocet de copil.

Fluturele multicolor se transformă într-unul negru ca sufletul vieţii şi-şi luă zborul către copil.

Undeva, un bătrân îşi ia rămas bun!

Zeffy