“Ivirea mea n-aduse nici un adaos lumii,
lar moartea n-o să-i schimbe rotundul şi splendoarea.
Şi nimeni nu-i să-mi spună ascunsul tâlc al spumii:
Ce sens avu venirea? Şi-acum – ce sens plecarea ? ”

Eram in trecere pe aici si am citit (marturisesc ca in graba la inceput ) frumoasele cuvinte scrise pentru prietenul tau disparut. Mi-am zis apoi ca as putea sa poposesc macar o clipa.Oricum,emotiile autentice sunt atat de rare incat uneori te intrebi daca ele chiar mai exista cu adevarat.
Si daca tot am intrat as fi vrut sa las in urma cateva cuvinte care sa-ti aduca alinarea , dar tu stii deja ca asa ceva nu exista.In fata mortii esti intotdeauna singur. Pot sa-ti spun doar ca daca dai un nume durerii tale (si tu asta ai facut ) , ea se sublimeaza intr-o ciudata chimie a fiintei si devine ceva mai suportabila .
Apoi nu-ti ramane altceva decat sa lasi totul in seama timpului ,acel bun prieten si totodata calau perfect care o sa-ti ascunda ranile. Spun ca o sa le ascunda pentru ca din nefericire ranile adevarate nu pot fi vindecate ci doar cit mai bine ascunse .
Te felicit si pentru celelalte subiecte deschise si cum tocmai mi-am incalcat statutul pe care singur mi l-am impus de cititor discret as fi vrut sa comentez mai ales cel legat de soarta profesorilor ,chiar daca aici,
parerile mele sunt putin diferite , dar acum nu se mai cade si dupa cum spuneam ,eu sunt doar in trecere.
La plecare ,nu-mi ramane decat sa-ti urez sa tii tot timpul capul sus si sa ai parte cu adevarat de o primavara asa cum ti-o doresti.